De ce vor fi beatificaţi de Papa Francisc episcopii martiri ai Blajului. Suferinţele îndurate în închisorile comuniste

De ce vor fi beatificaţi de Papa Francisc episcopii martiri ai Blajului. Suferinţele îndurate în închisorile comuniste

Cei şapte episcopi vor fi beatificaţi în 2 iunie 2019 pe Câmpia Libertăţii. Foto: e-communio.ro

Papa Francisc va beatifica în 2 iunie 2019, pe Câmpia Libertăţii de la Blaj, şapte episcopi martiri ai Bisericii Greco-Catolice din România.

Ştiri pe aceeaşi temă

Biografiile acestora au fost elaborate pe baza informaţiilor cuprinse în lucrarea ”POSITIO super martyrio”, prin care s-a argumentat la Roma martiriul celor şapte episcopi greco-catolici.
 

Episcopul Vasile Aftenie

Fiul lui Petru şi al Agafiei Lita, s-a născut la 14.07.1899 la Lodroman, judeţul Alba. A primit botezul şi mirul la 16 iulie din acelaşi an. După şcoala elementară, urmată în satul natal, a frecventat cursurile Gimnaziului superior de la Blaj. Şi-a luat examenul de maturitate în 1918, pe când se afla în permisie de pe frontul Primului Război Mondial. În 1919 a intrat la Seminarul din Blaj, apoi a fost trimis la Roma ca student la Colegiul Pontifical Grec. Întors în ţară – după obţinerea doctoratului în teologie în 1925 la Ateneul De Propaganda Fide – a îndeplinit diverse funcţii la Curia arhieparhială din Blaj. Acolo a fost hirotonit preot la 1.01.1926.
 
A fost numit profesor de teologie la Academia Teologică din Blaj şi prefect de studii la Seminar. În 1934 a primit funcţia de protopop de Bucureşti. În 1938 a fost numit canonic în Capitlul de la Blaj, iar în 1939 a devenit rector al Academiei Teologice blăjene. În 1940 a fost numit episcop auxiliar al Arhieparhiei de Alba Iulia şi Făgăraş şi i s-a încredinţat funcţia de vicar general pentru Bucureşti şi Vechiul Regat.
 
 
După instaurarea regimului comunist în România, autorităţile au trecut la aplicarea planului de „lichidare” a Bisericii Române Unite prin „unificarea” ei cu Biserica Ortodoxă Română, preluat după modelul stalinist. Împreună cu toţi ceilalţi episcopi greco-catolici, episcopul Aftenie şi-a apărat Biserica, a refuzat toate aşa-numitele „invitaţii” de a trece la ortodoxie şi i-a pregătit pe credincioşi pentru zilele grele care urmau.
 
A fost arestat în noaptea de 28/29 octombrie 1948, împreună cu întregul Episcopat greco-catolic. Aflându-se în lagărul de la Căldăruşani, la 25.05.1949 a fost despărţit de ceilalţi episcopi şi a fost încarcerat la Bucureşti, în subsolul Ministerului de Interne. Securitatea a încercat să-i monteze un proces politic, pentru a ascunde adevărata motivaţie a arestării, cea religioasă. În urma violenţelor fizice şi psihice suferite în timpul celor 10 luni de anchetă, la 25.03.1950 a suferit un accident cerebral (o hemipareză). Trimis la „spitalul” închisorii Văcăreşti, a murit după alte 45 de zile, la 10.05.1950. A fost înmormântat în Cimitirul Bellu Catolic, sub supravegherea Securităţii. Osemintele sale au fost deshumate la 12.05.2010, fiind momentan depuse în Biserica „Bunavestire” (Acvila) din Bucureşti. 


Episcopul Valeriu Traian Frenţiu

Fiul lui Ioachim, preot greco-catolic, şi al Rozaliei Demeter, s-a născut la Reşita, judeţul Caraş-Severin, la 25.04.1875. A primit botezul şi mirul la 23 mai în acelaşi an. A frecventat şcoala elementară în localitatea natală, apoi a mers la Blaj, la Gimnaziul superior, unde a luat examenul de maturitate în 1894. A fost trimis,  din partea Eparhiei de Lugoj, la Seminarul central din Budapesta. Hirotonit preot la Lugoj în 20.09.1898, a fost apoi trimis la Viena, la Augustineum, unde a obţinut doctoratul în teologie în 1902.
 
Întors în Eparhie, a îndeplinit diferite funcţii în Curie, după care a fost numit protopop de Cugir în 1904. În 1912 a devenit Vicar foraneu de Haţeg.  La 14.01.1913 a fost consacrat episcop de Lugoj. În 1920, Papa Benedict al XV-lea l-a numit asistent al Tronului pontifical. În 1922, a fost transferat la Oradea, ca episcop eparhial. Datorită posibilităţilor financiare deosebite ale acestei Eparhii, a putut deschide şcoli confesionale la Oradea şi la Beiuş. A construit la Oradea Seminarul mare şi Institutul teologic. S-a implicat în construirea de noi biserici, precum şi în apostolat, aducându-i în Eparhie pe Părinţii Asumpţionişti, pe Oblatele Asumpţioniste, pe Franciscanii conventuali şi alte congregaţii. În 1940, l-a primit ca auxiliar pe episcopul Ioan Suciu. În acelaşi an, din pricina ocupării nordului Transilvaniei de către Ungaria horthystă în urma Diktatului de la Viena (1940), a decis să rămână la Beiuş, oraş aflat dincolo de noua graniţă. Aproape întreg teritoriul Eparhiei de Oradea ajunsese să facă parte din Ungaria şi a fost încredinţat episcopului de Cluj-Gherla, PS Iuliu Hossu, ca administrator apostolic, episcopul Ioan Suciu rămânând la Oradea ca episcop auxiliar.
 
În 1941, scaunul mitropolitan de Alba Iulia şi Făgăraş rămăsese vacant. Episcopul Valeriu Traian Frenţiu a fost numit administrator apostolic al Arhieparhiei de Alba Iulia şi Făgăraş, rămânând în acelaşi timp episcop de Oradea. A condus Arhieparhia cu multă demnitate şi înţelepciune în tot cursul războiului, până la începutul anului 1947, apoi s-a întors în Eparhia de Oradea, al cărei teritoriu fusese reintegrat în România după război. În 1948 a fost numit arhiepiscop ad personam de Papa Pius al XII-lea. Ca decan de vârstă al episcopilor greco-catolici, a prezidat toate conferinţele episcopale din perioada vacanţei scaunului mitropolitan de Alba Iulia şi Făgăraş (1941-1948), a reprezentat Biserica Română Unită în faţa autorităţilor şi a condus astfel rezistenţa acestei Biserici în faţa asaltului întreprins împotriva ei de guvernul comunist.
 
A fost arestat în noaptea de 28/29 octombrie 1948, odată cu ceilalţi episcopi greco-catolici. Alături de aceştia, a fost dus mai întâi în lagărul organizat de Securitate în vila patriarhului ortodox din comuna Dragoslavele, apoi în lagărul organizat la mănăstirea ortodoxă de la Căldăruşani. În 1950 a fost transferat în închisoarea cu regim de exterminare de la Sighet. Deşi s-a îmbolnăvit grav din pricina condiţiilor de viaţă de acolo, n-a primit niciun fel de îngrijire medicală şi a murit la 11.07.1952, în celula 44, înconjurat de fraţii săi întru episcopat. A fost înmormântat în Cimitirul oraşului de pe strada Rodnei din Sighet, mormântul său fiind necunoscut.
 
 

Episcopul Ioan Suciu

Fiu al lui Vasile Suciu, preot greco-catolic, şi al Mariei Coltor, s-a născut la Blaj, judeţul Alba, la 3.12.1907. A primit botezul şi mirul la 24 decembrie din acelaşi an. După şcoala elementară şi cea secundară la Blaj, şi-a luat examenul de maturitate în 1925 la Liceul Sfântul Vasile cel Mare. A fost apoi trimis la Roma, la Colegiul Pontifical Grec. A luat doctoratul în filozofie în 1927 la Ateneul De Propaganda Fide şi doctoratul în teologie, în 1932, la Ateneul Angelicum.
 
Întors în ţară, a fost numit profesor de religie la Liceul Comercial de băieţi din Blaj, apoi la Liceul Sfântul Vasile cel Mare. În 1939, i s-au încredinţat cursuri la Academia Teologică. Smerit, energic, plin de zel, excelent predicator, foarte respectat, a captat energiile tinerilor, publicând pentru ei lucrări de mare valoare catehetică şi pastorală. La 25.05.1940 a fost numit episcop auxiliar de Oradea, consacrarea având loc la 20.07.1940, la scurt timp înainte de Diktatul de la Viena. Rămas în teritoriul ocupat de trupele horthyste, a desfăşurat între 1940 şi 1946 un apostolat impresionant, în ciuda dificultăţilor pricinuite de război şi de regimul de ocupaţie.
 
 
La începutul lui 1947 s-a întors la Blaj ca administrator apostolic al Arhieparhiei de Alba-Iulia şi Făgăraş, unde a întărit zelul clerului şi al poporului prin numeroase iniţiative pastorale şi spirituale. A întărit în credinţă pe credincioşi, care începeau să simtă presiunile venite din partea autorităţilor comuniste pentru a părăsi Biserica Română Unită (Greco-Catolică) în vederea „unificării” cu Biserica Ortodoxă. De teama marii sale popularităţi, a fost arestat de două ori, în septembrie 1948, în timpul unor vizite pastorale, desfăşurate chiar în timp ce se derula asaltul împotriva Bisericii Române Unite.
 
A fost arestat pentru a treia oară, la 27.10.1948, odată cu ceilalţi episcopi greco-catolici. La 10.05.1949, Securitatea l-a ridicat din lagărul organizat la mănăstirea Căldăruşani şi l-a dus la Bucureşti, la Ministerul de Interne. Ştiind clar că nu-şi va renega credinţa catolică, Securitatea l-a maltratat în anchete dure în încercarea de a-l implica într-un proces politic. La 26.10.1950 a fost transferat la închisoarea cu regim de exterminare de la Sighet. Deşi suferea de colită cronică, nu a primit regim alimentar adecvat, şi nici îngrijiri medicale, murind de foame în celula 44, la 27.06.1953, înconjurat de fraţii săi în episcopat. A fost înmormântat în „Cimitirul Săracilor” de la Sighet, iar mormântul său a rămas necunoscut.
 
 

Episcopul Tit Liviu Chinezu

Fiul lui Ioan Paul, preot greco-catolic, şi al Elenei Ceuşan, s-a născut la 22 decembrie 1904 la Iernuţeni (Reghin), judeţul Mureş. A primit botezul şi mirul la 26 decembrie din acelaşi an. După şcoala elementară la Huduc şi cea secundară la Reghin, a urmat ultimii doi ani şcolari la Blaj, la Liceul Sfântul Vasile cel Mare, absolvit cu examenul de maturitate în 1925. A fost apoi trimis la Roma, la Colegiul Pontifical Grec, obţinând doctoratul în filozofie la Ateneul De Propaganda Fide în 1927 şi licenţa în teologie la Ateneul Angelicum în 1931.
 
Întors în ţară, a îndeplinit funcţia de capelan al şcolilor din Blaj. În 1932 a fost numit profesor de teologie. Între 1941 şi 1945 a fost rector al Academiei teologice din Blaj. S-a implicat activ în înfiinţarea şi funcţionarea Societăţii „Sfântul Niceta de Remesiana” pentru preoţii celibi. În 1946 a fost numit protopop de Bucureşti, iar în 1948, canonic al Capitlului din Blaj. A fost considerat de Securitate drept „unul dintre cei mai fermi opozanţi faţă de unirea dintre Biserica greco-catolică şi Biserica ortodoxă română”.
 
A fost arestat în noaptea de 28/29 octombrie 1948, împreună cu episcopii greco-catolici şi cu alţi 25 de preoţi cu responsabilităţi în eparhiile lor, în cadrul prigoanei comuniste care a suprimat Biserica Română Unită. În lagărul de la Căldăruşani a fost consacrat în secret episcop la 25.04.1949, prin mandat venit de la Nunţiatura Apostolică; şi-a oferit atunci viaţa pentru Papa. Refuzând să se lepede de Biserica sa, a fost transferat în 25.05.1950 la închisoarea cu condiţii de exterminare de la Sighet. S-a îmbolnăvit grav din pricina condiţiilor de viaţă existente acolo. Neprimind niciun fel de îngrijire medicală, boala s-a agravat; a fost izolat într-o celulă, unde a murit după câteva ore, la 15 ianuarie 1955. A avut consolarea să primească dezlegarea sacramentală de la episcopii „măturători” din acea zi, PS Alexandru Todea şi PS Adalbert Boros. A fost îngropat în „Cimitirul Săracilor” din Sighet, iar mormântul său nu mai poate fi identificat astăzi.
 

Episcopul Ioan Bălan

Fiu al lui Ştefan şi al Anicăi Muntean, s-a născut la Teiuş, judeţul Alba, la 12.02.1880; a fost botezat şi miruit a doua zi, la 13 februarie. După şcoala elementară din satul natal, a urmat cursurile Gimnaziului superior de la Blaj, unde şi-a luat examenul de maturitate în 1899. A fost trimis ca seminarist al Arhieparhiei de Alba-Iulia şi Făgăraş la Seminarul central din Budapesta (1899-1904), apoi a obţinut o bursă de studii la Institutul Augustineum din Viena (1904-1906), unde a luat doctoratul în teologie în 1906.
 
A fost hirotonit preot în 1903, la Blaj, unde a îndeplinit apoi diverse funcţii în şcolile confesionale de băieţi şi în Curia arhieparhială. S-a făcut cunoscut ca publicist în jurnalele Bisericii locale. În 1909 a fost numit ca preot al credincioşilor greco-catolici din Bucureşti, iar în 1911, după terminarea construcţiei primei biserici greco-catolice din Bucureşti, Biserica Sfântul Vasile cel Mare de pe str. Polonă, a fost numit protopop greco-catolic de Bucureşti. În 1920 a devenit canonic al Capitlului de la Blaj. În 1921 a fost numit rector al Academiei de Teologie. În 1929 a fost numit membru al Comisiei pontificale însărcinate cu redactarea dreptului canonic al Bisericilor Orientale. A publicat lucrări de teologie şi a tradus în română Noul Testament. În 1936 a fost consacrat episcop de Lugoj.
 
 
A fost arestat la 29.10.1948, odată cu ceilalţi episcopi români uniţi, în cadrul prigoanei comuniste care a suprimat Biserica Română Unită. În urma refuzului său de a „trece” la ortodoxie, în conformitate cu planul sovietic de „lichidare” a Bisericii sale, a fost încarcerat în închisoarea cu condiţii de exterminare de la Sighet, între 1950 şi 1954. După aşa-zisa eliberare din închisoare, la 4.01.1955, cei trei episcopi greco-catolici supravieţuitori ai Sighetului, PS Iuliu Hossu, PS Ioan Bălan şi PS Alexandru Rusu, au fost plasaţi în Domiciliu Obligatoriu (D.O.). De aici, episcopul Ioan Bălan i-a încurajat pe credincioşii greco-catolici să-şi declare public apartenenţa confesională şi a susţinut reorganizarea structurilor Bisericii Române Unite în clandestinitate.
 
Începând din august 1956, a fost izolat de ceilalţi episcopi şi plasat în D.O. la mănăstirea ortodoxă Ciorogârla, unde a rămas ultimii trei ani de viaţă. Până în ultima clipă, a fost supus la nenumărate presiuni pentru a renega comuniunea cu urmaşul lui Petru, Papa Romei, şi credinţa catolică. La 7.07.1959 şi-a pierdut de două ori cunoştinţa. A refuzat să „treacă” la ortodoxie în schimbul dreptului de a se întoarce la Lugoj pentru un tratament medical adecvat; acest lucru i-a grăbit moartea, survenită la 4.08.1959. A fost înmormântat sub controlul Securităţii la Cimitirul Bellu din Bucureşti. În aşteptarea beatificării, osemintele sale au fost deshumate la 8.10.2013, fiind depozitate în Catedrala din Lugoj.
 

Episcopul Alexandru Rusu

Fiu al lui Vasile, preot greco-catolic, şi al Rozaliei Sabo, s-a născut la 22.11.1884 la Şăulia de Câmpie (azi în jud. Mureş), într-o familie cu 12 copii; a primit botezul şi mirul două zile mai târziu, la 24 noiembrie. A urmat şcoala elementară şi secundară la Bistriţa, apoi la Târgu Mureş şi în final la Blaj, unde şi-a luat examenul de maturitate în 1903; a fost apoi trimis ca seminarist al Arhieparhiei de Alba-Iulia şi Făgăraş la Seminarul Central din Budapesta, unde a luat doctoratul în teologie în 1910.
 
Hirotonit preot în acelaşi an la Blaj, a fost numit profesor de teologie şi director al ziarului Unirea; în 1923, a fost numit canonic al Capitlului mitropolitan. Între 1925 şi 1930, a fost rectorul Academiei Teologice din Blaj. La 30.01.1931 a fost consacrat episcop al noii Eparhii greco-catolice de Maramureş. În 1946 a fost ales de Sinodul electoral din Blaj ca prim candidat pentru funcţia de mitropolit. Papa Pius al XII-lea şi-a dat acordul pentru numire, dar regimul comunist s-a opus, în intenţia evidentă de a dezorganiza Biserica Română Unită. A fost arestat în dimineaţa zilei de 29.10.1948, odată cu ceilalţi episcopi greco-catolici, în cadrul prigoanei comuniste care a suprimat Biserica Română Unită. Între 1950 şi 1954 a fost încarcerat la închisoarea din Sighet, împreună cu ceilalţi episcopi greco-catolici.
 
 
După aşa-zisa eliberare din închisoare la 4.01.1955, ce a avut loc cu ocazia unei scurte perioade de „destalinizare” (1955-1956), a fost plasat în Domiciliu Obligatoriu (D.O.) împreună cu ceilalţi doi episcopi supravieţuitori ai Sighetului (PS Ioan Bălan şi PS Iuliu Hossu), la mănăstirea Curtea de Argeş, apoi la mănăstirea Ciorogârla, iar la 13.08.1956 a fost transferat singur în D.O. la mănăstirea Cocoş. A fost rearestat la 30.12.1956. După un proces stalinist la Tribunalul Militar al Regiunii a III-a Militare Cluj, a fost condamnat la închisoare pe viaţă, sub acuzaţia de înaltă trădare.
 
Cei trei episcopi supravieţuitori ai Sighetului susţinuseră împreună reorganizarea în clandestinitate a Bisericii Greco-Catolice şi îi încurajaseră pe credincioşii greco-catolici să se manifeste pentru a convinge autorităţile de existenţa lor. În acest context, decizia de condamnare pe viaţă episcopului Rusu a fost luată pentru a teroriza populaţia greco-catolică şi pe ceilalţi doi episcopi rămaşi în D.O. (PS Ioan Bălan şi PS Iuliu Hossu). Timp de şase ani şi jumătate PS Rusu a trecut prin închisori cu regim foarte dur (Gherla, Piteşti, Dej). În urma condiţiilor de acolo (lipsă de apă, de aer, miros, alimentaţie precară, statul în picioare, pedepse, frig, lipsă totală de igienă), a murit de septicemie la 9.05.1963, în „spitalul” închisorii de la Gherla. A fost înmormântat în cimitirul închisorii, iar mormântul său nu a putut fi identificat până astăzi.
 

Episcopul Iuliu Hossu

Fiu al lui Ioan, preot greco-catolic, şi al Victoriei Măriuţiu, Iuliu Hossu s-a născut la 31.01.1885 la Milaşu Mare (azi Milaş, jud. Bistriţa-Năsăud). A primit botezul şi mirul la 19 martie din acelaşi an. Între 1892 şi 1896, a frecventat şcoala elementară confesională din satul natal. A urmat studiile secundare până în 1900 la Gimnaziile din Reghin şi din Târgu Mureş. Apoi a urmat cursul superior la Liceul din Blaj, unde şi-a luat examenul de maturitate în 1904. Trimis la Roma, la Colegiul Urbanian, a obţinut doctoratul în filozofie (1906) şi în teologie (1910) la Ateneul De Propaganda Fide. Încardinat la Lugoj, a fost sfinţit preot în 1910 la Roma.
 
A avut diferite funcţii la Curia de la Lugoj, iar în timpul Primului Război Mondial a fost capelan militar. În 1917 a fost numit episcop de Gherla. Figură proeminentă în timpul evenimentelor Unirii Transilvaniei cu Regatul României în 1918, a fost renumit şi pentru activitatea sa pastorală. În 1930, Eparhia sa devenind „de Cluj-Gherla”, episcopul Hossu şi-a stabilit reşedinţa la Cluj. După instaurarea regimului comunist, împreună cu toţi ceilalţi episcopi greco-catolici, a respins fără teamă toate manevrele autorităţilor comuniste care vizau dezorganizarea şi, în final, scoaterea în afara legii a Bisericii Greco-Catolice Române. I-a pregătit pe credincioşi pentru zilele grele care urmau.
 
 
A fost arestat în noaptea de 28/29 octombrie 1948, împreună cu ceilalţi episcopi români uniţi, în cadrul prigoanei staliniste dezlănţuite împotriva Bisericii Greco-Catolice. Între 1950 şi 1954, a fost întemniţat la închisoarea din Sighet, în urma refuzului său repetat de a-şi părăsi Biserica. După aşa-zisa eliberare din închisoare, la 4.01.1955, a fost dus în Domiciliu Obligatoriu în două mănăstiri ortodoxe, împreună cu ceilalţi doi episcopi supravieţuitori ai închisorii din Sighet. Între 1955-1956, perioada „destalinizării ezitante”, i-a încurajat pe credincioşii greco-catolici să-şi declare public apartenenţa confesională şi a susţinut reorganizarea structurilor Bisericii Greco-Catolice în clandestinitate.
 
Începând din august 1956, a fost izolat în Domiciliu Obligatoriu la mănăstirea ortodoxă Căldăruşani vreme de aproape 14 ani. Acolo a fost supus până la sfârşitul zilelor sale unor continue presiuni şi umiliri care ar fi trebuit să-l determine să renege comuniunea cu Urmaşul lui Petru şi credinţa catolică. În 1969 a fost făcut cardinal in pectore de Papa Paul al VI-lea. În timpul vizitei trimisului papal, Giovanni Cheli, episcopul Hossu i-a cerut respectuos Papei să accepte ca el să-şi continue lucrarea pentru Biserică în ţară şi să nu fie numit cardinal câtă vreme Biserica sa era persecutată.
 
La 7 mai 1970 şi-a pierdut de mai multe ori cunoştinţa. Din pricina condiţiilor severe de izolare, familia sa nu a fost înştiinţată, iar spitalizarea s-a făcut cu o săptămână de întârziere, nelăsându-i-se nicio şansă de restabilire. A murit la spitalul Colentina din Bucureşti la 28 mai 1970. A fost înmormântat a doua zi după deces la Cimitirul Bellu Catolic din Bucureşti. La 7.03.2019 s-a desfăşurat procedura de deshumare a osemintelor sale. O parte din oseminte au rămas în acelaşi mormânt, cealaltă parte fiind transferată în Eparhia sa de Cluj-Gherla. (Sursa: e-communio.ro)
 
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările