Cum a intrat România în cele două Războaie Mondiale: mari erori politico-militare, aliaţi cu nemţii, ieşiţi din război cu ruşii, în luptă fără niciun acord scris
0Deciziile de intrare a României în cele două Războaie Mondiale rămân în analiza istorică din zilele noastre ca evenimente complexe, despre care în egală măsură se poate spune că au avut o doză mai mare sau mai mica de eroare politico-militară, dar şi că au avut, totuşi, legitimare istorică.
Vara anului 1914. Politicienii ţării aveau în faţă o încleştare căreia nimeni nu-i ştia durata, proporţiile şi rezultatul. Au fost mai întâi discuţii dacă se va declanşa sau nu războiul, după asasinarea moştenitorului la tronul Austro-Ungariei, prin focul de pistol de la 28 iunie 1914. Conflagraţia s-a pornit. Au fost controverse privind durata războiului. S-a văzut totuşi, după câtva timp, că se anunţă lung şi cu extindere la scară globală. În privinţa finalului, nimeni nu se putea mândri că-l ştie. Mai ales că dinamica evenimentelor era cea a oricărui eveniment de amploare istorică. A decide în funcţie de un moment de pe parcurs ar fi fost catastrofal pentru interesele noastre naţionale. În acelaşi timp, îţi trebuia o rezistenţă genială pentru a ţine piept presiunii dinspre ceilalţi politicieni, dinspre opinia publică, de a decide în funcţie de un rezultat de etapă.
Între „antantofili“ şi „germanofili“
Dar să ne întoarcem în vara anului 1914. „Până să înceapă războiul, toţi oamenii politici români erau germanofili”, scrie istoricul Lucian Boia, care mai subliniază încă un lucru interesant: toate planurile de campanie ale Marelui Stat Major din 1914 erau concepute exclusiv în ipoteza unor războaie cu Rusia sau Bulgaria. Nimeni nu-şi pusese vreodată problema la Bucureşti că România s-ar putea bate cu armatele Berlinului, deşi sentimentele generale în cadrul Armatei erau mai degrabă filo-franceze. Ulterior, spaţiul public românesc s-a divizat în privinţa opţiunilor armate ale României în contextul Marelui Război. La început, înainte de a fi vorba strict de recuperarea unor teritorii, disputa dintre susţinătorii Germaniei şi ceilalţi a fost una de tipul “securitate naţională sau unitate naţională ?”. Primii considerau că toate garanţiile geopolitice ale României erau alături de Berlin. Filo-francezii credeau, însă, că niciun sacrificiu nu e prea mare pentru a profita de şansa, oricât de mică, a eliberării Transilvaniei. La început, cotă mai bună au avut germanofilii: cine să-şi imagineze că al Doilea Reich, un colos industrial care reclamase până la startul războiului mai multe premii Nobel pentru ştiinţe decât toată lumea occidentală la un loc, putea să piardă pe câmpul de luptă?
Soldat în primul Război Mondial/Sursa foto Arhivele Naţionale Alba
În „Memoriile“ lui Alexandru Marghiloman găsim următoarea secvenţă: „Prinţesa: «Ce pot povăţui pe Prinţ să facă pentru ca să devie popular în armată?». Indic că Prinţul are un mic avantagiu: Se crede despre el că este mai puţin partisan al Austriei ca Regele în acest moment. «În definitiv, eu îl cred mai germanic ca Regele!»”. Viitoarea regină Maria se înşela, însă: Ferdinand urma să ignore testamentul politic al unchiului său şi să meargă pe mâna grupării Take Ionescu - Ion I.C. Brătianu. Între 3 august 1914 şi 17 august 1916, România a trecut prin ceeea ce istoricii o numesc „anii Neutralităţii“. În această perioadă, condiţiile de intrare a ţării în război alături de Antanta au fost negociate de premierul Ionel Brătianu. Pe lângă bătălia diplomatică cu reprezentanţii Antantei, a avut de dus în perioada neutralităţii şi lupta cu forţele politice interne, dar şi cu presa. Erau mulţi politicieni şi intelectuali care nu aveau habar de bătălia dusă de Ionel Brătianu pentru a smulge Antantei, în special Rusiei, condiţii cât de cât acceptabile. Seduşi şi de rezultatele de etapă ale Războiuluii – ofensiva Aliată –, mulţi români se temeau ca să nu ia sfârşit fără ca România să participe.
Pace cu Germania pentru salvarea ca stat
Totul s-a sfârşit în vara anului 1916, când situaţia internaţională l-a forţat pe Brătianu (foto jos) să pună capăt neutralităţii. Era presat de politicienii din Opoziţie, de ziarele vremii, de cercurile universitare, dar şi de opinia publică. Ziarul
„Adevărul” din 15 iunie 1916 scria: „Ceasul României a sunat! Prin urmare, la Palat cu lozinca: Sire, scoate ordinul de mobilizare!“. Se intensifică şi presiunile ambasadorilor Franţei, Angliei, Rusiei, În plus, liderii politici şi militari ai Antantei îi trimit premierului mesaje care cu greu scapă semnificaţiei de ultimatum. Pe 22 iunie, Brătianu primeşte din partea Franţei mesajul: „România nu trebuie să scape ocazia! România a semnat, în 17 august 1916, Tratatul politic şi Convenţia militară cu Antanta şi a intrat în Marele Război, alături de Franţa, Rusia şi Anglia. Ulterior, armata română a trecut Munţii Carpaţi, dar aici a dat piept cu armata germană, care avea o tehnică militară mult superioară. De asemenea, Rusia a „uitat“ să trimită trupe spre sudul României acolo unde era prezentă o puternică armată germano-bulgară. În aceste împrejurări armata română s-a trezit singură, prinsă ca într-o menghină, Situaţia a devenit şi mai dramatică , după ce în Rusia a început revoluţia bolşevică, iar armata rusă nu şi-a mai onorat ajutorul promis. Mai mult, armata română a fost obligată chiar să dezarmeze trupele ruse existente pe teritoriul României, întrucât se transformau în unele de ocupaţie.
Situaţia a devenit şi mai gravă, după ce Rusia a încheiat pace separată cu Germania. Pentru a supravieţui ca stat, România, la rândul său, a încheiat pace separată cu Germania. „Acest lucru era interzis conform acordului de alianţă semnat, dar oare chiar trebuia să sacrificăm totul pentru nişte parteneri care nu şi-au ţinut promisiunile?“, se întreabă Lulea Marius Dorin, specialist în geopolitică regională. Tot el ne oferă şi un răspuns: „Acesta este motivul pentru care românii au fost catalogaţi drept trădători - că am fost când cu unul, când cu celălalt, după cum bătea vântul. Acest lucru este total fals - românii au fost întotdeauna acolo unde interesul naţional asumat îi ducea, tot aşa cum şi la parteneri, interesul naţional prima“.
Intrarea în al Doilea Război Mondial: am plecat cu nemţii, am încheiat cu ruşii
Cum istoria se repetă, România a ajuns şi în al Doilea Război Mondial, în situaţia din Prima Conflagraţie, când la început a oferit totul, dar nu a avut de câştigat decât atunci când şi-a urmărit interesul propriu. Participarea României la cel de-Al Doilea Război Mondial, alături de Germania celui de-al Treilea Reich, prin punerea la dispoziţie a resurselor ţării, luptând, pe frontul de Est, ciudat, alături de Ungaria horthystă, este analizată de istoricul Larry L. Watts în lucrarea „Aliaţi incompatibili (România, Finlanda, Ungaria şi al Treilea Reich)”.
România beneficia de sprijinul substanţial al Franţei, cu un puternic sentiment francofon, cu un sprijin hotărâtor în asistenţă militară, la care se adăugau considerabilele câştiguri teritoriale de război: Transilvania, Basarabia şi nordul Bucovinei. Aşadar, Franţa şi Marea Britanie erau „garanţii principali ai păcii postbelice”, ai unei Românii „cu implicare activă în Liga Naţiunilor, un oponent total al revizionismului”. România milita pentru contracararea bolşevismului, în pofida unei lipse simţite a unei responsabilităţi, din partea elitei politice şi a unui rege, Carol al II-lea. Pe de o parte exista ameninţarea, directă, sovietică, cu pretenţiile teritoriale faţă de România. Pe de altă parte, Germania susţinea revizionismul ungar. România avea o relaţie antagonistă cu Germania, datând încă din Primul Război Mondial, când Puterile Centrale au invadat şi ocupat mai mult de jumătate din teritoriul românesc, când, pe câmpurile de luptă, s-au pierdut peste 300.000 de vieţi omeneşti, iar pierderile civile au depăşit 500.000 de oameni: tifos, lipsuri, foamete, boli.
Întâlnire între Ion Antonescu şi Adolf Hitler
În acest context ajungem la momentul 12 iunie 1941, când Ion Antonescu, conducătorul Statului Roman la acea vreme, are o întâlnire în Germania cu Adolf Hitler. Ultimul i-a dezvăluit planul că vrea să atace URSS, dar fără a-i preciza o dată exactă. Istoricii susţin că Führer-ul avea încredere în generalul român, dar nu şi în elita politică şi militară a României de a păstra secretul. Scopul pentru care Antonescu se aliase cu Hitler era unul explicit: recuperarea Basarabiei, răpită de ruşi cu un an înainte. În scurt timp, Hitler l-a anunţat pe generalul roman, printr-o scrisoare confidenţială, că vrea să atace marea putere de la Răsărit în 22 iunie 1941. România se putea baza în acel moment pe două armate: 12 divizii de infanterie, o divizie de tancuri, 670 de avioane, vasele marinei militare. Elementul mai puţin cunoscut al intrării României în război îl are ca personaj principal tocmai pe Regele Mihai. „Nici Antonescu, şi cu atât mai puţin Hitler, nu s-au gândit să-l informeze şi pe Rege despre planurile de luptă. În dimineaţa zilei de 22 iunie 1941, Regele a aflat de la Regina mamă Elena că România a intrat în război alături de Germania“, susţine istoricul Adrian Cioroianu. Acest element ne indică care erau relaţiile dintre Rege şi Antonescu. Şi nu s-au schimbat radical nici pe parcursul Războiului.
În război ca la parcul de distracţii, fără niciun act formal
Istoricul citat identifică două erori fundamentale – ca aliat al lui Hitler – care se pot contabiliza în contul „Conducătorului“ Antonescu. Prima se traduce „în politica sa rasială convergentă cu cea nazistă (dar, din fericire, nematerializată întrutotul – deşi a permis acte de violenţă antisemită ale căror gropi comune le descoperim până azi)“. Cea de-a doua este legată de maniera în care s-a concretizat politica sa de alianţă cu Germania. „Mai bine spus, această alianţă nu s-a concretizat prin nimic; la intrarea în războiul împotriva Uniunii Sovietice, între Germania şi România nu au existat nici un fel de acte, nici un acord, nici un tratat, nici o înţelegere scrisă – ci doar mesajele şi discuţiile dintre Führer şi Conducător. Poate că între doi ofiţeri un astfel de „agreement“ e suficient – dar el este cu totul bizar atunci când destinele a două ţări şi popoare sunt implicate. Faptul că Ion Antonescu era în primul rând ofiţer şi abia apoi politician nu este un alibi. Datoria sa, în calitatea de Conducător al statului, era să negocieze cu Hitler şi să obţină „în scris“ condiţiile cele mai bune pentru ţară. Exemplul Primului Război Mondial este edificator din acest sens: atunci, generaţia lui Ionel Brătianu a negociat îndelung cu aliaţii şi nu s-a lăsat îmbătată de promisiuni netrecute pe hârtie“, susţine Cioroianu.
Mareşalul Antonescu şi regele Mihai
Potrivit istoricului, Antonescu s-a comportat în faţa lui Hitler, în vara lui 1941, cu o naivitate de neînţeles. „Cum România fusese atacată prin ultimatum de către URSS cu exact un an mai devreme, Antonescu (şi, prin el, România) a decis să-l urmeze pe Hitler în campania din Răsărit. Dar a făcut acest lucru fără niciun act formal, ca şi cum nu s-ar fi mers la război, ci la o partidă de tir dintr-un parc de distracţii“. Încă din 1942, Antonescu îl soma pe Hitler să le ceară ungurilor eliberarea Ardealului. „Dar poporul român are o misiune şi faţă de el însuşi: Transilvania. Poporul român s-a născut în Carpaţii Daciei, a trăit în unitatea geopolitică a Daciei, pe care nici Imperiul Roman Unificator nu a înlăturat-o şi nici invaziile nu le-au putut îndepărta. Poporul român luptă astăzi în contra slavismului şi a comunismului, dar mâine el va trebui să lupte contra celor care i-au luat pământul fără luptă“.
Cât despre relaţia dintre Antonescu şi Rege, lucrurile s-au schimbat radical în 23 august 1944, când mareşalul a fost arestat tocmai de cel pe care-l considerase un copil, de Mihai. Important de subliniat este faptul că Regele a avut de partea sa elita politico-militară a ţării. Este momentul în care România a ales să salveze ceea ce se mai putea salva: Ardealul. Aşa cum mai înainte nemţii au fost aliaţii noştri, conjunctura a făcut ca de această dată să luptăm alături de ruşi.
După 23 august 1944, elita ţării, dar şi cea mai mare parte a populaţiei au trăit, o vreme, cu speranţa că România reintră pe drumul democraţiilor Occidentului. Unii pariau că se va repeta sitauţia de la finele Primului Război Mondial, când după stingerea conflictului militar, viaţa a intrat treptat spre normal. Existau, însă, diferenţe majore. Rusia din 1919 era o ţară în plină criză, pe când la finele celui de-al Doilea Război Mondial, URSS era una dintre marile puteri ale lumii. Istorici precum Adrian Cioroianu, susţin că destinul României a fost trasat în octombrie 1944, când premierul englez la vizitat pe Stalin, stăpânul URSS. Ulterior, la presiunile comuniştilor a fost impus în România, în martie 1945, un premier pe placul Moscovei, în persoana lui Petru Groza. Cum statele occidentale au stat cu mâinile în sân, România intra încet, dar sigur în sfera de influienţă sovietică. Peste noapte, Regatul României s-a transformat în Republică,dirijată de un regim comunist controlat de la Moscova. „Stalinizarea ţării a fost singura prioritate naţională care a fost impusă din afara ţării“, mai susţine Cioroianu. România devenise o ţară izolată, cu vecini care făceau parte din lagărul peste care Stalin trona ca un dictator absolut. Pe scena politică din ţară exista un singur partid, care ţinea „sub papuc“ Guvernul, Parlamentul, Justiţia, sindicatele. Vechea elită politico-socială a ţării a făcut „cunoştinţă“ cu coloniile, lagărele şi închisorile comuniste. Trebuia şters din memorie trecutul naţional, întrucât conta doar viitorul. În viziunea comuniştilor, România urma să aibă un viitor luminos, să devină un stat comunist modern.(Text scris de NICU NEAG)
VIDEO DOCUMENT ”Ţara Moţilor”, cel mai bun documentar la Festivalul de film de la Veneţia în 1939
Se încarcă comentariile...
