Cei mai prolifici cinci asasini din istoria României. Topul este condus de femeia fatală care îşi ucidea soţii şi amanţii
0
Cei mai odioşi criminali din istoria României sunt persoane care ucideau cu sânge rece şi nu aveau remuşcări. Cel mai feroce criminal român este, surprinzător, o femeie.
Cunoscutul criminalist şi autor de romane poliţiste Traian Tandin a întocmit în cartea „Cei mai odioşi 100 criminali romani", un top al celor mai mari criminali din istoria României.
Clasamentul este următorul, în viziunea lui Tandin:
1. Vera Renczi – Văduva Neagră
Prima parte a vieţii celei care ocupă primul loc în topul celor mai mari criminali români reprezintă şi azi un mister pentru criminalişti. În fond, nici măcar numele adevărat nu îi este cunoscut, atâta vreme cât în analele criminologiei ea a rămas cunoscută că Vera Renczi, numele de familie aparţînând celui de-al doilea său soţ.
Unele surse îi indică drept an al naşterii anul 1903, dar, cel mai probabil, Vera s-a născut la sfârşitul secolului al XIX-lea, în Bucureşti, în urmă legăturii dintre un om de afaceri ungur şi o frumoasă tânără din România.
Copilăria şi-o petrece la Bucureşti, acolo unde rămâne până la vârstă de 13 ani. Odată cu pierderea mamei, Vera este mutată de tatăl sau la Berkerekul, oraş din fosta Iugoslavie, unde acesta deţinea o mică moşie.
Adolescenţa Verei este marcată de numeroase aventuri amoroase, ea ajungând nu o dată, pe prima pagină a ziarelor locale din cauza scandalurilor în care implică de la elevi de liceu până la bancheri şi oameni de afaceri. Nimeni nu se aştepta că tânăra să îşi mai uite moravurile, însă miracolul se produce atunci când Vera îl cunoaşte pe Karl Schick, un influent bancher austriac, cu care se va şi căsători. În ciuda previziunilor, tânăra nu îşi continuă escapadele, ci devine o soţie atentă şi plăcută, mai ales după naşterea fiului lor, Lorenzo. La mai puţin de un an, Karl dispare misterios pentru a nu mai reveni niciodată.
Vera explică apropiaţilor că soţul său a părăsit-o şi că a decedat ulterior într-un accident de maşînă în România.
Urmează cea de a doua căsătorie, cea cu Joseph Renczi, un important om de afaceri sârb. La scurt timp însă, acesta avea să dispară că şi primul soţ.
Pentru Vera Renczi începea o nouă perioada în care escapadele amoroase aveau loc cu regularitate. Veşnic îmbrăcată în negru, frumoasă castelană atrăgea pe domeniul de la Berkerekul numeroşi amanţi, niciunul dintre aceştia nemaiîntorcându-se vreodată.
La insistenţele soţiei unuia dintre ei, autorităţile locale descind la reşedinţa Verei Renczi. Nu mică le-a fost mirarea oamenilor legii atunci când descopereau în subsolul conacului 35 de sicrie de zinc. În ele se aflau absolut toţi cei care trecuseră prin patul Verei.
Mai mult, într-unul dintre sicrie se găsea chiar Lorenzo, fiul în vârstă de numai zece ani pe care această fusese nevoită să îl ucidă pentru că îi aflase teribilul secret. Toate victimele fuseseră otrăvite cu arsenic.
Condamnată iniţial la moarte, Vera a beneficiat atunci de clemenţă legii care nu permitea execuţia femeilor şi a fost transferată pe viaţă într-o închisoare de maximă securitate. La scurt timp, criminală în serie se stingea în urmă unei hemoragii cerebrale.
2. Vasile Tcaciuc – Măcelarul din Iaşi
În 1935, noul proprietar al unui imobil ieşean a fost alertat de câinele unui musafir, câine care dăduse semne de agitaţie şi care zgâria insistent podeaua casei. Curios, acesta sapă în locul indicat de animal şi, spre oroarea sa, descoperea şase cadavre îngropate la mică adâncime. Absolut toate prezentau urme de lovituri cu un corp contondent, cel mai probabil un topor, iar starea în care se aflau acestea trăda un sadism atroce. Prinderea ucigaşului nu a fost atât de dificilă pe cât s-ar crede.
De fapt, fostul proprietar al imobilului, basarabeanul Vasile Tcaciuc, se află deja în arestul poliţiei ieşene pentru mai multe jafuri şi tâlhării. Deşi, iniţial, acesta nu a recunoscut faptele, confruntat cu două dintre concubinele sale, el renunta la masca nevinovăţiei şi mărturisea autorităţilor crudul adevăr. Tcaciuc recunoştea atunci uciderea şi ciopârţirea celor şase victime pe care le îngropase chiar sub podeaua casei în care locuia dar, spre groază tuturor celor prezenţi la interogatoriu, acesta nu era decât începutul unui şir îngrozitor de crime. În cinci ani, basarabeanul ucisese nu mai puţîn de 26 de persoane, printre care şi un copil, unicul scop al acestor odioase fapte fiind jaful. După cum el însuşi mărturisea, ucigaşul îşi comandase chiar şi un topor special, realizat astfel încât să nu alunece din mâna, iar eficientă loviturilor să fie maximă. Nu a mai apucat să fie judecat. În timpul reconstituirii uneia dintre crime, Vasile Tcaciuc încerca să scape prin fugă, profitând de lipsa de atenţie a celor care îl însoţeau. A fost ucis pe loc de mai multe focuri de revolver. Astfel lua sfârşit povestea celui poreclit de presă vremii „Măcelarul din Iaşi”.
3. Florea Rîmaru – Ereditatea crimei
Anii din timpul ultimului Război Mondial au fost, fără doar şi poate, unii extrem de tulburi pentru toate ţările Europei. Lipsurile şi atrocităţile războiului duseseră la o recrudescenţa fără egal a crimelor, iar România îşi avea şi ea tristii reprezentanţi. Era anul 1944, atunci când o serie de crime zguduia Bucureştiul. Într-un singur an, cinci femei fuseseră ucise cu bestialitate, iar amprentele recoltate de autorităţile vremii nu se potriveau cu cele ale infractorilor din baza de date. Era vorba, aşadar, de un individ fără antecedente penale. Cu toate acestea, timpul a trecut iar criminalul nu a fost niciodată identificat.
Misterul ieşea din nou la iveală în anii '70, atunci când seria de crime a lui Ion Rîmaru îngrozea întreagă Capitală. Spre surprinderea criminaliştilor, amprentele celui care ucidea erau identice cu cele ale criminalului din 1944. Cum ar fi fost însă posibil aşa ceva? În fond, trecuseră peste 25 de ani, iar infractorul ar fi trebuit să aibă o vârstă înaintată, posibilitate exclusă din start de autorităţi.
Şi totuşi, modul de operare şi de înfăptuire a crimelor erau aproape identice. Notorietatea cazului Rîmaru şi prinderea temutului criminal aveau să arunce din nou în uitare celebrele amprente din timpul războiului. O stranie coincidenţă răspundea totuşi întrebărilor care existau de atâţia ani.
La exact un an de la execuţia lui Ion Rîmaru, la 23 septembrie 1972, la Institutul de Medicină Legală era adus cadavrul unui bărbat care aparent căzuse din tren. Examinarea acestuia aducea un rezultat şocant. Amprentele celui care murise în bizarul accident erau cele ale ucigaşului din 1944. Era nimeni altul decât Florea Rîmaru, tatăl celui mai cunoscut asasin din istoria Bucureştilor.
4. Ion Rîmaru – Teroarea anilor ‘70
Trei omoruri deosebit de grave, un omor calificat, şase tentative de omor, cinci violuri, o tentativă de viol şi mai multe furturi şi tâlhării. Toate sunt faptele unui singur om: Ion Rîmaru. Tristă reconstituire a faptelor celebrului criminal începe cu dată de 5 martie 1971, dată la care era descoperit trupul neînsufleţit al unei tinere femei. Cercetările au dovedit atunci că victima fusese ucisă într-un mod sadic şi apoi violată, această purtând pe corp numeroase urme de muşcături.
O lună mai târziu, o crimă identică a fost semnalată în sectorul 4 al Bucureştiului, iar Miliţia Capitalei adaugă acestor fapte alte două omoruri similare care avuseseră loc în anul 1970 şi al căror autor nu fusese identificat. Era deja evident că autorităţile se confruntau cu un criminal în serie.
Mobilizarea forţelor de ordine a fost una de proporţii nemaivăzute. Sute de persoane au fost interogate şi ţinute sub observaţie, iar specialiştii Institutului de Medicină Legală reuşeau în premieră mondială să reconstituie portretul robot al criminalului numai după amprentele dentare. Şi totuşi, autorul odioaselor crime continuă să acţioneze nestingherit.
A fost poate mâna hazardului cea care a ajutat la prinderea lui Ion Rîmaru. Lângă corpul ultimei victime, criminalul scăpase o adeverinţă medicală. Din acest moment, capturarea să nu mai reprezenta decât o problema de timp. Arestat în căminul studenţesc al Facultăţii de Medicină Veterinară, acolo unde era student în anul 3, Rîmaru îşi recunoaştea faptele după mai multe ore de interogatorii.
Procesul care a urmat a fost unul rapid, iar ucigaşul primea pedeapsa maximă: moartea. În acelaşi an, 1971, la 23 septembrie, în curtea penitenciarului de la Jilava, Ion Rîmaru era executat prin împuşcare. Ultimele sale cuvinte aveau însă să rămână întipărite în mintea celor prezenţi şi se vor dovedi ulterior extrem de adevărate: „Chemaţi-l pe tata. El este de vină”.
5. Iancu Berilă – Ucigaşul brutarilor
Criminalul a acţionat în timpul celui de Al Doilea Război Mondial. A rămas în istorie zicala peiorativă „ca Berilă”, desemnând acel individ care încearcă să îngrozească sau să braveze cu fapte demne de dispreţ. Arhivele vremii îl menţionează ca pe unul dintre cei mai sangeroşi asasini din istoria recentă a României. Nu se ştie încă de ce aceştia deveniseră ţintele lui favorite, cert este că pe seama lui Iancu Berilă sunt puse cel puţîn 20 de crime, iar modul de operare era de fiecare dată acelaşi.
Criminalul îşi studia potenţialele victime, află unde acestea îşi ţîn banii şi atacă noaptea, departe de ochii lumii. Deşi a fost prins şi condamnat la muncă silnică pe viaţă, Berilă reuşeşte să evadeze spectaculos. Era momentul în care pe urmele sale pornea celebrul comisar Eugen Alimănescu, cel poreclit şi „Comisarul de Fier”, alături de tinerii săi recruţi din organizaţia „Fulger”.
La scurt timp după începerea anchetei, Alimănescu da de urmă criminalului. Acesta se angajase că ucenic la un brutar din apropierea Slatinei. Ajutat de încă doi agenţi, comisarul îl imobiliza atunci pe uriaşul Berilă în timp ce dormea. Era anul 1947. Asupra sa a fost descoperit şi cuţitul pregătit pentru următoare să victima... chiar cel care îl angajase. Trimis din nou la ocnă, Iancu Berilă nu mai avea a două şansă de scăpare şi se stingea din viaţă în urmă muncii extreme la care a fost supus.
Citiţi şi:
Se încarcă comentariile...
