Bătălia de lângă Muntele Mare, dintre românii „glotaşi“ şi „honvezii“ maghiari. Moţii lui Avram Iancu au oprit invazia ungurilor

Publicat: 19.09.2017 06:26

Ultima actualizare: 05.08.2022 05:40

Monumentul ridicat pe locul unde s-a dat bătălia de ”La Poduri”, în iulie 1849

Munţii Apuseni au fost în timpul Revoluţiei de la 1848 - 1849 ”scena” unor bătălii crâncene între români şi maghiari. Una dintre acestea s-a purtat în zona cunoscută sub numele ”La Poduri”, în apropierea Muntelui Mare. În prezent, aici există un monument, iar eroii români sunt cinstiţi în fiecare an.

Stăpânirea maghiară din Transilvania nu a reuşit niciodată să pătrundă definitiv în zona Munţilor Apuseni. În timpul Revoluţiei, ungurii au încercat să străpungă apărarea tribunului Avram Iancu prin mai multe zone. Una dintre acestea a fost ”La Poduri”, lângă Muntele Mare, de unde se putea înainta spre Cîmpeni, unde Avram Iancu îşi avea cartierul general.

În iulie 1849, românii ”glotaşi” (soldaţi pedestraşi - n.r.) din Lupşa, Muşca şi alte sate învecinate, sub conducerea a doi căpitani ai lui Avram Iancu, Ciobu din Hădărău şi Băbuţu de după Mărgaia, susţinuţi de Pătru lui Măghiran din Muşca şi Ioan din Valea Lupşii, au purtat o confruntare crâncenă cu ”honvezii” (miliţie ungurească - n.r.) maghiari care doreau să pună stăpânire pe aceste ţinuturi. Locul confruntării de atunci era cunoscut sub denumirea de „La Poduri”. Victoria a fost a românilor, dar s-a opţinut cu preţul a multe morţi.

În prezent, locul unde a avut loc bătălia se numeşte „La Morminte”, denumire venită de la cele câteva sute de tumulii (movilă de pământ - n.r.) formate în urma bătăliei şi care se păstrează şi în zilele noastre. Bătălia în sine a “costat” câteva zeci de luptători din localităţile apropiate a căror oseminte îşi găsesc şi acum odihna veşnică sub movilele de pământ. Tot aici au murit şi mulţi luptători maghiari. Până la un moment dat au existat cruci de lemn, dar, în timp, acestea au fost distruse.

În septembrie 1848, la Blaj, românii au decis să se alieze cu Austria şi să lupte împotriva ungurilor pentru restabilirea autorităţii habsburgice. Între timp, Casa imperială şi-a reformat sistemul de guvernare acceptând o constituţie liberală adoptată la Viena. Cauza alianţei cu Austria împotriva ungurilor este

clar explicată de liderii români, chiar de Avram Iancu:ungurii au refuzat drepturile politice pentru români, în timp ce Casa imperială austriacă i-a recunoscut pe români ca naţiune politică. Românii au denunţat unirea Transilvaniei cu Ungaria şi s-au pronunţat pentru restabilirea autorităţilor austriece în Transilvania. Imperialii i-au folosit pe români pentru a înlătura autorităţile maghiare revoluţionare. Comitetul Naţional ales de români la Blaj a coordonat organizarea politică şi militară a românilor în prefecturi şi legiuni, după modelul romanilor în antichitate, un apel simbolic la originile romane ale poporului român.

Practic, în toamna anului 1848 a început războiul dintre români şi unguri în Transilvania. Până în martie 1849, când armata maghiară condusă de generalul Bem a ocupat Transilvania, haosul era generalizat. Fiecare încerca să îşi impună autoritatea cu forţa. Execuţiile erau legitimate de hotărâri ale tribunalelor care reprezentau o autoritate sau alta. Au murit mii de români şi unguri. Jafurile, incendierile şi violurile erau la ordinea zilei. După

Citește și: Cetatea Urieşilor de la Gârbova. Legenda unei comori îngropate în zidurile din pădure

ocuparea Transilvaniei de către armata maghiară, structurile politice ale românilor au fost desfiinţate. O parte a liderilor români au fost ucişi, iar alţii s-au refugiat împreună cu armata austriacă peste munţi, în Ţara Românească. Doar regiunea Munţilor Apuseni a rămas sub autoritate românească, nefiind cucerită de unguri. Moţii înarmaţi, organizaţi sub conducerea lui Avram Iancu, au reuşit să reziste.

După ce revoluţia maghiară fost înfrântă cu ajutorul Rusiei, trupele româneşti din Apuseni au fost dezarmate. Iancu a stat mai multe luni la Viena în 1849. Aşteptările sale faţă de răsplata împăratului pentru ajutorul dat de românii ardeleni armatei austriece împotriva ungurilor au fost mult mai mari decât putea să ofere Casa imperială. În ciuda mitului bunului împărat, mit care era frecvent invocat de românii ardeleni, dezamăgirile au fost prea mari. Raţiunile politice imperiale nu concordau cu planurile lui Iancu şi ale românilor săi.

După încheierea agitaţiilor postrevoluţionare, Avram Iancu a profesat o vreme ca avocat. Sfârşitul vieţii sale este obscur. Se spune despre el că în ultimii ani de viaţă perinda prin cârciumi într-o fază dificilă de alienare mintală. Era tratat cu respect de contemporani, fiind considerat un simbol al revoluţiei şi al luptei naţionale româneşti.