Arta războiului de ţesut. Cum se face „maşinăria“ de lemn în Apuseni, un meşteşug aproape de dispariţie VIDEO

Arta războiului de ţesut. Cum se face „maşinăria“ de lemn în Apuseni, un meşteşug aproape de dispariţie VIDEO

Războiul de ţesut este făcut, încă, manual de un meşter din Apuseni

Arta ţesutului se pierde încet, dar sigur, şi în cătunele din Munţii Apuseni. Asta, deşi mai sunt meşteri care se pricep să transforme un trunchi de copac în război de ţesut, cât şi femei care ştiu ţese o pânză de la zero.

Ştiri pe aceeaşi temă

„Meşteşugurile în lemn au apărut şi s-au diversificat în timp, pe măsură ce s-au perfecţionat mijloacele tehnice pentru prelucrarea diferitelor esenţe lemnoase, ce au dus la sporirea seriei produselor. Iniţial acestea au fost confecţionate de meşterii locali, care s-au specializat în confecţionarea obiectelor de lemn nu numai în cadrul şi în folosul gospodăriei proprii, ci şi pentru aprovizionarea altor gospodării“, scrie Adriana Ţuţuianu, etnograf la Muzeul Naţional al Unirii.

În Ţara Moţilor, cea mai renumită zonă din Alba în ceea ce priveşte prelucrarea lemnului, este folosit şi-n zilele noastre în funcţie de calităţile sale, la construirea caselor, acareturilor, porţilor, mobilierului, războaielor de ţesut. Un meşter priceput care ştie cum să aleagă lemnul şi cum să-l pregătească pentru a face din el cel mai bun război de ţesut este Mihai Abrudanu. Bărbatul trăieşte în „creierii“ munţilor, în cătunul Mărişel din Munţii Apuseni.

Bărbatul a făcut primul său război de ţesut la puţin timp după ce s-a însurat, pentru soţie. Asta, după ce a luat „semne" (n.a. model) de pe un alt război, mai vechi. Apoi au început şi alţii să-i ceară să le facă. Şi acum sunt case în Marisel, unde se păstrează războaie de ţesut făcute de mâna lui.

„Maşinăria“ în care prind viaţă ţesăturile

„Nu e o meserie grea, povesteşte Mihai Abrudanu, dar trebuie să-ţi baţi capul cu ea. De tânăr a învăţat de la bătrânii satului că meseria se fură“, mărturiseşte meşterul. Fiecare piesă a războiului are o denumire specifică şi un rol funcţional, dar şi decorativ. Dar să vedem cum prinde viaţă o astfel de „maşinărie“ de lemn şi cum funcţionează. Meşterul ne spune, din capul locului, că pentru un război de ţesut stabil, care să nu „danseze“ pe podea, trebuie ales un lemn greu, de esenţă tare, cum ar fi fagul. O altă regulă de bază spune că lemnul se taie iarna şi se lasă la uscat un an, la umbră. Abia după aceea intră în atelierul meşterului.

Meşterul Mihai Abrudanu din Mărişel

Picioarele cadrului de lemn se lucră dintr-un trunchi tăiat în patru pe de-a lungul. Pentru îmbinarea lor se folosesc două stinghii. Prin prelungirea picioarelor în sus prind contur braţele războiului. Două bare de lemn cu capăt cilindric şi gros, numite suluri, poartă ţesătura, respectiv urzeala. Fiecare sul are la capăt câte patru găurele care ajută la rotirea şi proptirea lor. Rotirea sulului se face manual cu o unealtă de lemn, al cărei coadă se pune în găurile de la capătul sulului, ceea ce ajută urzeala să „înainteze“ pe sul. Pentru a nu rătăci pe căi greşite,

Un sistem de lamele paralele, de dimensiuni diferite, „dictate“ de lăţimea ţesăturii, formează spetele. Ele sunt susţinute  de un cadru greoi, ce are în partea de sus orificii scobite cu dalta, ce permit reglarea înălţimii. Firele de urzeală trec prin ochiurile iţelor, prinse de o bâtă (n.a.bară de lemn) transversală. În găurile sulului din faţă, cel care duce ţesătura, se montează „bărbătuşul“şi „muieruşca“, două unele care au rolul de „frână“, în sensul că menţin sulul în poziţia dorită.

„Jocul“ iţelor în sus şi în jos se face prin călcarea lopăţelelor (n.a. pedale) care sunt legate cu sfoară de vergelele de lemn ale iţelor. Meşterul ne spune că războiul nu se pune la întîmplare în încăpere, ci aproape de geam, pentru ca lumina naturală să bată pe fire. Pentru a pune pe piciaore o astfel de „maşinărie“ , meşterul trebuie să trudească între două şi patru săptămâni.

Nu de muncă se plânge meşterul, ci de lipsa comenzilor. Ultima a primit-o în urmă cu 10 ani. O astfel de „maşinărie“ din lemn se vindea atunci cu 800 de lei.

Meşteşug din fir în fir

Abia de aici încolo  începe arta propriu-zisă a ţesutului. Cum prinde mecanismul viaţă, ca un adevărat motor străbun? Totul ţine de priceperea ţesătoarei, care trebuie să ştie cum să tragă de mânere, cum să le împingă pe altele, în ce ordine să apese pedalele.

Şi în zilele noastre, la Mărişel găseşti aproape în fiecare casă câte un război de ţesut, iar multe mame şi bunici ţes, în vreme de iarnă. Când vine vorba de purtatul hainelor tradiţionale, sunt îmbrăcate de sătenii de sătenii maturi, la biserică, de sărbători, la colindat, şi de tineri, de asemenea, la aceleaşi evenimente, dar în plus şi la serbările şcolare. Copiilor le face plăcere să poarte şi haine tradiţionale( româneşti), şi haine moderne( nemţeşti, cum li se spunea acum 100 de ani, de către ţăranii români).

O cămasă specific locului ce se mai poartă în zile de sărbătoare este cea cu flori brodate pe un desen executat pe pânză cu ajutorul unei „ştampile” numită niontă. Tot cu ajutorul ei se brodează  năfrămile pe negru.

Ninota, cu ajutorul căreia se „ştampila“ pânza, iar apoi se broda conturul cu acul 

Una dintre femeile din Mărişel care duce mai departe meşteşugul ţesutului este tanti Sabina. De la ea aflăm că zadiile sunt ţesute cu fire de lână, iar firele negre de la război sunt din bumbac şi se numesc iţe urzite (patru pentru zadii). Femeia povesteşte că, până acum vreo opt ani, lumea părea că abandonase purtarea zadiilor cu trup vânăt şi cu alesături înguste, cu motivul rombului, pe culoarea portocalie. Era moda catrinţelor negre.

„Într-o zi, am vrut să îmbrac zadiile şi cum nu le-am avut le-am făcut din şterguri. Atunci m-am hotărât să pun războiul şi să mă apuc de ţăsut, cum am învăţat de la mama mea. Şi nu m-am oprit până ce am făcut o pereche de zadii,  după modelul care s-a purtat dintotdeauna la Mărişel“. Casa Sabinei este împodobită cu lucruri lucrate de mâna ei: şterguri la icoane, feţe de masă ţesute, pături de lână pe paturi. Şi nu este singura gospodărie în care ai impresia că ai intrat într-un muzeu al satului.

Tricolorul cusut

Meşteşugul pierde teren din lipsă ce cerere, pe piaţă. Şi, asta pentru că în zilele noastre hainele se iau de-a gata. O „radiografie“ a tradiţiilor de la Mărişel a făcut Mirela Miron, pe vremea când preda Limba română la şcoala din sat.

„Am iniţiat acest proiect de cercetare a tradiţiilor ţesăturilor şi cusăturilor mărişene dintr-un sentiment de admiraţie faţă de frumuseţea lor, de priceperea cu care au fost făcute şi din dorinţa de a le cunoaşte atât prin observaţie cât şi încercând să le învăţăm şi practicăm. Aşa am aflat de la bătrânii satului poveşti şi mituri, meşteşuguri, cum se folosesc uneltele tradiţionale, tehnici de vopsit sau ţesut sau modele de cusut“, mărturiseşte Mirela Miron, pe pagina de Facebook dedicată poveştilor ţesute la Mărişel. 

În articol s-au folosit informaţii şi fotografii de pe pagina:Poveşti ţesute la Mărişel. (Text scris de NICU NEAG)


Citiţi şi:

 

Autobuzul ”decorat” cu 300 de scrisori circulă la Alba Iulia, de 8 martie: ”E minunat să primeşti o scrisoare scrisă de mână”

 

Povestea preotului care a reinventat cooperativa agricolă în România. Cum a convins 45 de fermieri să vândă în magazinul „Bunătăţuri româneşti“

 

O poveste de dragoste dincolo de moarte: „Sper să mă ierţi tu, pentru că eu nu mă pot ierta! Te iubesc, Simona mea“
 

 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: