Arta creativă a moţilor. Cum îşi decorează meşterii lemnari din Apuseni uneltele folosite în gospodărie
0Decorarea uneltelor din lemn la moţii din Apuseni este un meşteşug moştenit din generaţie în generaţie. În prezent, puţini sunt cei care mai realizează astfel de unelte.
Uneltele, cât şi celelalte obiecte de uz casnic şi gospodăresc asimilate acestora, (linguri, doniţe, ciubere, fluiere, blide, răbojuri, furci de tors, mânere de plug, cofe, etc), chiar dacă şi-au păstrat pentru multă vreme aspectul rudimentar, meşterul popular le-a pus în valoare, în mod ingenios, o mulţime de calităţi tehnice.
Meşteşugul decorării uneltelor folosite în mod zilnic în gospodăria unui moţ, pe lângă valoarea estetică şi folclorică, poartă importante semnificaţii religioase. Uneltele şi bogăţia artei decorative aplicate acestora au devenit, astfel, documente inestimabile care ne ajută la reconstituirea unei istorii şi culturi populare româneşti vechi.
Materia primă necesară făuririi uneltelor se procură direct din pădurile de conifere care acoperă culmile domoale ale Apusenilor. ”Pe lângă lemnul de brad, din care se fac faimoasele ciubere moţeşti, mai sunt folosite lemne de esenţă tare, cum ar fi fagul, frasinul, paltinul şi gorunul. Din lemn de esenţă moale, cum sunt salcia şi plopul, sunt confecţionate fluiere, linguri şi furculiţe cu trei colţi, furci de tors şi chiar blide mici. Arta creativă a moţilor nu se opreşte însă la acestea, uneltele de lemn fiind extrem de variate. Această varietate este un rezultat direct al modului în care viaţa acestora s-a axat pe ciclul naturii, respectiv pe alternanţa anotimpurilor, de la an la an”, spune Nicholas Buda, autorul lucrării ”Uneltele de lemn ale moţilor”.
Astfel, la începutul primăverii sunt pregătite uneltele pentru arat: plugul cu coarnele de lemn, cunoscut din bătrâni şi rămas la aceştia de la strămoşii daci, cu numele de aratrum. Astăzi, pe vârfurile dealurilor de pe cursul superior al Arieşului Mare, plugul se mai numeşte şi aratru. Coarnele aratrului oferă cel mai bun exemplu că „unealta este o prelungire a mânii”, aşa cum explica şi etnograful Nicolae Dunăre, în cartea sa ”Arta Populară din Munţii Apuseni”.
Unii gospodari obişnuiau să îşi împodobească grindeiul plugului şi coarnele acestuia, cu anumite compoziţii ornamentale, aşa numitele „zăluţe” şi „vârtelniţe”. Alături de plug, tot primăvara se mai foloseau: jugul, grapa, grebla, îmblăciul, sapa, furca. Şi aceste unelte erau îmbodobite, în funcţie de utilitatea lor imediată. Astfel, pe mânerul greblei cu dinţi de fier, sau pe jugul tras de boi, de care era legat plugul, pe marginile de lemn ale grapei, se găsesc stele în trei sau cinci colţuri, soare cu raze şi luna în diferite faze.
Pe grindeiul plugului, considerat inima acestuia, pentru că pe el era fixat fierul plugul şi apoi prins la jug, se decorau ace de brad – un simbol al maturităţii şi bărbăţiei. Vara aducea nevoia folosirii altor unelte, cum ar fi: coasele, furcile de lemn, greblele de lemn, carele de cărat fânul, fluierele păstoreşti, doniţele de cărat apa de băut sau laptele proaspăt muls de la vaci, etc. Pe aceste unelte găsim gravate o serie de ornamente apotropice, de bună seamă arhaice, dintre care cele mai populare sunt: unda apei, crucea, luna, frunza bradului.
Toamna, anotimpul belşugului şi al răsplătirii muncii de peste vară, sunt folosite uneltele specifice recoltării: seceră, coasă, sapă, furci, topoare. Tot toamna, jugurile puse la gâtul boilor vara, sunt înlocuite cu altele mai late, construite specific pentru transportul poverilor, a clăilor de fân de la câmp la şură, a recoltelor de cartofi, porumb şi fructe, precum şi a combustibilului lemnos. Venirea iernii îi adună pe gospodari pe la vetrele lor. Iernile în Munţii Apuseni sunt lungi, adesea troienite cu zăpadă care se încăpăţânează să plece, stând – mai ales în zona montană de la Vârtop – până în luna mai. Iarna sunt scoase afară din şuri, frumoasele sănii de frasin, ornamentate cu măsura bunului gust popular.
În casă, la gura sobei, femeile şi fetele tinere se îndeletniceau cu torsul lânii, folosindu-se de furci de tors, fuse şi prisnele. Furcile îndeosebi, erau cioplite cu un anumit rafinament, urmându-se fibra lemnului, de către feciorii păcurari ai moţilor. Pe faţa acestora se crestau ornamente simple sau mai complicate, în funcţie de îndemânarea celui care le confecţiona. Aceste furci eru apoi duse la şezătorile sau clăcile de tors din sat, unde tinerii flăcăi le dăruiau feteleor.
Tradiţia uneltelor de lemn se păstrează încă vie în Ţara Moţilor, însă pe o arie mult mai restrânsă, fără a mai avea însă efectul social pe care l-a avut acum o sută de ani. Câte un ţăran, doi, mai pot fi văzuţi în pieţe sau târguri, mai ales vara şi toamna, la Câmpeni, Brad, Abrud sau Arieşeni, aducând cu ei ciubăraşe şi fluiere, reminescienţe ale unui meşteşug care mai trăieşte doar pe crestele munţilor.
Se încarcă comentariile...
