Laurenţiu, Sebastian şi Andrei şi-au propus ca, pe parcursul a şase săptămâni, să străbată la pedale Europa, de la Oceanul Atlantic până la Marea Neagră. Plecarea s-a petrecut pe 27 iulie, din localitatea franceză Arcachon, iar punctul terminus ar trebui să fie Vama Veche, pe litoralul Mării Negre, unde ar urma să ajungă în cursul acestei luni.

După Novi Sad, am simţit că încep să mor. Bucăţică cu bucăţică, am simţit că nimeni şi nimic nu o să mă mai salveze. O să zici „cum, măi, doar te apropii de casă, de cei dragi, de România, de Bucureşti, de distracţie ca acasă, de sarmale, de ciorbă, de câinele tău, Jazz, care în trei ani de zile nu a stat mai mult de trei-patru zile fără tine... de centrul vechi, de prietenii tăi bucureşteni, de cafenele, de baruri, de restaurantele tale preferate, de teatru, de film, de parcul Cişmigiu, de colegii de la birou... poate. Cum, măi, cum să nu te bucuri?!“

Iar eu o să îţi răspund că ochii mei nu prea mai au ce să vadă decât uscăciune, nasul meu nu mai are ce să adulmece decât mirosuri de ceapeu, praful îmi umple faţa înecată în sudoare, picioarele îmi tremură de frica şoferilor aroganţi lipsiţi de educaţie, mâinile îmi caută nevrotic prin buzunar după punga cu tutun de rulat mai mult şi mai des decât o făceam atunci când tolăneam printr-o terasă europeană... aşa că nu încerca să îmi dai motive de bucurie.

Linia dreaptă

După Novi Sad, singurul lucru pe care îl mai observi e o linie dreaptă, perfect de dreaptă, pe care orizontul se întinde aţă de jur-împrejurul tău, oricum te-ai uita la el. Şi oricât de încrâncenat ai pedala să-l ajungi, să îl treci dracului odată şi să ajungi dincolo de el, parcă tot mai tare se îndepărtează el de tine.

Asfaltul se umple de gropi pe măsură ce avansezi în goana spre casă. Inima îţi bate zgomotos în gât. Sângele ţi se subţiază în vene. Mizeria strânsă pe pedalier în cei 3.500 de kilometri parcurşi scârţâie sâcâitor, parcă să te enerveze şi mai tare.

Iarbă arsă, terenuri necultivate şi pe stânga, şi pe dreapta, întrerupte de kilometri de lanuri de cucuruz uscat şi floarea-soarelui care stau cu capetele plecate, carbonizate de soare, praf şi pulbere, ciulini şi animale călcate de maşini. Parcă nici păsări zburând nu am observat de mai bine de 50 de kilometri.

Popas printre porumbei

Iepurele şi ariciul

Un iepure a încercat să treacă strada, probabil să îşi ia ziarul de vizavi. Nu s-a mai întors. I-a rămas pielea întinsă pe marcajul de pe mijlocul străzii. Lângă o groapă zdravănă fix pe mijlocul sensului de mers, un arici pogonici. Mă rog, ţepii ce-au mai rămas din el. Uite şi-un câine, iar mai încolo, o pisică... Trist, îmi zic. Poate erau prieteni. Nimănui nu-i pasă. Priveghi măcar să le fi făcut cineva.

Porcii mănâncă pe partea stângă, undeva în noroiul din şanţul dintre casele dărăpănate şi şosea, pe partea cealaltă, nişte gâşte. „Gâştelor!!!“, strig ca un descreierat către ele. Mai încolo, vreo 12 găini şi un cocoş care dă din cap ca un nebun de i se scutură creasta.

Tractoare hărtănite, camioane ruginite, maşini rablagite, gălăgie ca-n iad, tiruri grăbite să-şi verse încărcătura la destinaţie, căruţe trase de mârţoage, sărăcie şi mizerie cruntă.

Nimeni nu te acceptă pe stradă pe tine, biciclistul. Toţi te claxonează şi te-ar împinge cu coatele să te dai mai încolo dacă ar avea coate la maşinile pe care le conduc haotic. Pentru ei eşti un intrus arogant care le ocupă spaţiul oferit cadou fiecăruia dintre ei de cele ale căror odrasle sunt.

Nişte curcani înfoiaţi îşi flutură trompele la mine înroşindu-se de nervi când mă aud fluierând de plictiseală. Se termină satul. Ultimele case dărăpănate lasă loc, din nou, aceleiaşi linii drepte întinse la orizont, care pare şi mai departe decât era înainte. Iar lanuri de cucuruz foşnind în vântul care-mi
bate din faţă, iar lanuri de floarea-soarelui, toate au capul plecat şi ars de soare. Fruntea îmi este şi mai plină de sudoare. Picioarele, şi mai pline de plumb. Mă apropii de est. Dincolo de linia aia înfiorător de dreaptă e „acasă“.

„Şi nu te bucuri? Chiar nu te bucuri deloc că te întorci acasă?“ Acum să nu crezi că nu mă bucur chiar deloc. Mă bucur, puţin, aşa, acolo... Nu mi-am văzut prietena de 45 de zile. Iar de Jazz, câinele meu, nici n-am cuvinte să îţi spun cât de dor îmi e. Dar de restul? De citit ştirile le-am citit, de citit ziarele le-am citit, am dat scroll şi pe Facebook, am aruncat un ochi şi la televizor imediat după ce am trecut graniţa la Jimbolia. Îmi dai tu un motiv
serios să mă bucur? Dă-mi tu un motiv să mă bucur mai mult şi mă bucur.

Vameşul cu mustaţă

Pedalez plictisit. Mai am puţin până la graniţa cu România. Mă apropii de punctul de control al vămii. Mă opresc cu 50 de metri înainte, scotocesc după paşaport şi mă apropii. În gheretele de pe graniţă, nimeni. Iar prin punctul de control bate vântul. Aştept, rotindu-mi ochii în toate părţile.

Un mustăcios sictirit apare şi-mi ia paşaportul din mână fără să mă salute. Se uită la copertă şi mă întreabă deranjat: „De ce nu mi-ai spus că ai paşaport de România?“. Nu am avut un răspuns deştept pentru el. Tu ce i-ai fi răspuns în locul meu? Schimbă câteva vorbe strigate cu un coleg aflat la 100 de metri mai încolo, lângă o coloană de tiruri, şi se întoarce către mine.

„Aveţi ceva de declarat? Ce aveţi în bagaje?“ „Toate cele necesare unei călătorii de la Atlantic la Marea Neagră. Am doar ceea ce mi-am luat cu mine de acasă şi putea fi cărat pe bicicletă“, îi răspund sperând că nu îmi va scotoci prin bagaje. „Deci să nu ne uităm prin bagaje...“, zâmbeşte ironic, fluturând o mână către cele şase paniere de pe bicicleta mea. Nu are nicio reacţie la ceea ce i-am spus. De la Atlantic la Marea Neagră sunt peste 4.000 de kilometri... „Eu nu am nicio problemă, puteţi să vă uitaţi dacă vreţi, dar va trebui să mă ajutaţi să punem totul la loc, exact cum era înainte. Nu pot să plec mai departe cu bagajele deranjate“, îi răspund sigur pe mine.

Îmi întinde paşaportul scăpând printre buzele ţuguiate un „haideţi, treceţi!“. Fără să mă salute, fără să îmi ureze drum bun.

Claxonul ca de feribot

Din Jimbolia mai departe, totul scârţâie. Tractoarele scârţâie, maşinile scârţâie, oamenii scârţâie, până şi patul în care dorm scârţâie. Nu, nu mă bucur că mă întorc acasă. Somnul e din ce în ce mai agitat. Iar încep să mă culc târziu, aşa cum obişnuiam când eram acasă. Gânduri sucite nu mă lasă să adorm, aşa că trezitul de dimineaţă e din ce în ce mai complicat.

Pun mâna pe telefon şi îmi sun prietena. „Dormi? Tu eşti bine? Jazz e bine?“ Sunt singurii care mă liniştesc auzindu-i, sunt singurii care mă vor bucura la întoarcere. În rest, aceleaşi câmpuri necultivate, aceleaşi lanuri de cucuruz, aceleaşi lanuri de floarea-soarelui având toate capetele plecate spre ţărână.

Tremur din toate încheieturile când un tir trece razant pe lângă mine, răscolindu-mi gândurile. Genunchii se încordează, palmele îmi transpiră în mănuşi pe ghidonul bicicletei. Înjur cât mă mai ţin plămânii, dar urletul îmi este acoperit de claxonul prelung al şoferului. Zici că trece un feribot pe lângă mine, iar eu sunt cel care îl blochează în mijlocul mării...

Cu gândul la vranţa

Vreau înapoi. Vreau înapoi în Franţa, la Paris, în aglomeraţia aia infernală, amestecat cu toate naţiile pământului. Vreau înapoi, acolo unde, atunci când te-aşezi, automat cineva te întâmpină şi îţi vorbeşte cald şi primitor:
 

„Bonjour, monsieur, bienvenue
chez nous! Vous voulez quelque chose a boire? Un verre du vin?
Nous avons un trés bon Pinot
Blanc. C’est énorme!“
.

Vreau înapoi la ţară, à la campagne, în Vranţa, printre dealuri şi coline acoperite de vie. Vreau înapoi în satele aerisite ale francezilor, cu case care mai de care mai frumoase, mărginite de păduri, vreau înapoi în curţile lor largi cât un teren de fotbal, cu arbuşti îngrijiţi, vreau să mă sprijin de gardurile lor vii, tunse la milimetru.

Vreau înapoi pe Canal du Midi, să opresc oamenii care merg cu sutele pe biciclete, să îi opresc pe toţi, să le spun că îi iubesc. Vreau înapoi la Bordeaux, să mă cufund în subsolurile unde paharele de vin se golesc în armonie şi ritmuri de jazz şi blues. Vreau înapoi la Aix-en-Provence, oraş pe care l-am ratat în călătoria noastră. Vreau înapoi în Barcelonnette, în Jausiers, în piaţeta aia mică în care se cânta muzica live seara, la ora zece. Vreau înapoi în Auron, chiar dacă va trebui din nou să scrâşnesc din dinţi pe urcarea aia de cinci kilometri doar ca să ajung din nou să îl salut pe Fred Clini şi să beau cu el o sticlă de Syrah în winebar-ul lui minunat din creierul munţilor.

Fata de pe Vespa roşie

Vreau înapoi în Italia nebună. Acolo unde toată lumea aleargă. Acolo unde toată lumea vorbeşte non-stop. Toată lumea claxonează salutându-se. Vreau înapoi acolo unde nu-ţi taie faţa un tirist necioplit, ci o fată frumoasă pe o Vespa roşie. Sau albă. Vreau înapoi acolo unde lumea se bucură tot timpul, strigând
„espresso!“, „ragazza“, „pasta“, „bella“, „aperitivo“, „frizante!“. Vreau înapoi la haosul acela organizat care se întâmplă pe faţă, în templul vitezei, între maşini de toate felurile, sub privirea poliţistului care mănâncă o felie de pizza la colţul drumului.

Vreau înapoi la Torriglia, acolo unde satul vibrează în jurul fântânii din centru împreună cu inimile tuturor locuitorilor, indiferent de vârstă. Vreau înapoi la Gorreto, să îi mai strâng mâna o dată lui Paolo, proprietarul complexului Miramonti. Vreau înapoi, acolo unde munceşti ca să trăieşti, iar după ce munceşti, totul e un
dolce far niente“ şi zâmbet şi relaxare. Vreau înapoi la Verona, acolo unde pe un perete scria frumos „causa caldo... servizio lento“, vreau înapoi la Vicenza, la Trieste şi Muggia.

Vreau înapoi în Croaţia cât ţine coasta Adriaticii de la un cap la altul. Toată Istria aş vrea să o revăd milimetru cu milimetru. Încet-travel. Încet-food. Încet-orice. În lung şi în lat. Încă o dată şi încă o dată.

Vreau înapoi la Novi Sad în Serbia, pe străzi, să reîntâlnesc oamenii aceia calzi şi primitori şi toleranţi cum niciodată nu mi-a fost dat să mai întâlnesc. Şi da, vreau înapoi la Belgrad. Sunt îndatorat să îi cer iertare că de data asta l-am sărit pur şi simplu, ca şi când nu ar fi existat pe hartă.

Un zâmbet de la Timişoara

Noroc că am ajuns între timp la Timişoara. Mă scutur puţin, ridic privirea din pământ şi zâmbesc. Pentru prima dată în ultimii 100 de kilometri. E frumos aici, chiar dacă cerul e uşor înnorat, iar oraşul e gol.

Am aflat mai târziu de la Bianca, o chelneriţă din restaurantul în care m-am oprit să savurez o sticlă de vin, că timişorenilor le e frică de ploaie. De aia nu prea ies din casă. N-am verificat informaţia. Mă bucur însă de toată atenţia care îmi este oferită deoarece mesele rezervate au rămas goale. Între primul pahar de vin şi al doilea, mă gândesc că poate mai am o şansă.

După Timişoara, pe care o savurez nevrotic până la 5 dimineaţa, pe traseu urmează Ardealul, cu nişte minunăţii de oraşe: Sibiul, Braşovul... Poate că n-am să mor acum. Ca să mă pot întoarce.

Surpriza de la Braşov

La Sibiu l-am întâlnit pe tatăl meu, care, rămas singur acasă – mama e plecată la muncă în Germania –, a dat o fugă în calea mea să mă îmbrăţişeze. L-am simţit pentru prima dată foarte mândru de rea­lizarea unuia dintre cei trei băieţi ai lui. Prin Piaţa Mare s-a oferit insistent să îmi ducă el la pas bicicleta de coarne, la plimbare.

La Braşov, mi s-a pregătit o incomensurabilă surpriză: fără niciun semn care să îi trădeze intenţiile în lunga convorbire telefonică pe care am avut-o cu ea la sosirea în Braşov, iubita mea, Daniela, l-a pus în lesă pe Jazz, l-a luat de o toartă pe Zărnescu – cel mai ignorant prieten al meu din toate timpurile –, s-au urcat în maşină şi au fugit din Bucureşti pe la 6 seara, aterizând pe nepusă masă direct în terasa în care mă aflam eu. Nu am cuvinte să îţi povestesc ce a urmat.

Dar MĂ BUCUR CĂ AM AJUNS ACASĂ! Şi cu prima ocazie, am să iau TOTUL de la capăt. Pe bicicletă.

 
Acest text a fost publicat în „Weekend Adevărul“.
 

Avem o pagină proprie de interneto pagină de Facebook şi Twitter prin care să vă ţinem la curent cu călătoria „De la Atlantic la Marea Neagră”.