Vintilă Mihăilescu: Impresii călătoare

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

„ Dar de unde sînteţi?” ne întreabă, după o scurtă conversaţie, chelnerul flamand, întinzîndu-ne meniurile. „Din România”, răspund eu, cu jumătate de gură. „Amîndoi?” se miră el, uitîndu-se la nevastă-mea, care este luată adesea drept nordică. „Soţia mea e norvegiancă”, îi spun eu, uşor ţîfnos. „A, deci te-a scos doamna la o friptură?” rînjeşte chelnerul la mine.

Apoi, uitîndu-se în jur, îmi aruncă peste umăr:

– Vezi că au mai rămas nişte resturi la masa vecină, poţi să iei de acolo, că te scoate mai ieftin. La plată, flamandul cel fudul pune nota în faţa soţiei mele şi mai rînjeşte o dată către mine: „Azi e ziua ta norocoasă!“ Eu îi spun ceva despre Brel şi les flamingants, dar se face la rîndul său că nu aude. Xenofobia pare să devină principala reuşită reală a uniunii europene... 

Şcoala de vară de la Konitsa e neschimbată. În ciuda crizei, organizatorii au reuşit şi de data aceasta să adune studenţi din toţi Balcanii, pentru două săptămîni de cursuri şi teren „transfrontalier“, în Grecia şi Albania. Ne ducem glonţ la Platanul Mariei, unde, după ce ne informăm reciproc, în cel mai curat limbaj mimico-pantomimic, despre ce-am mai făcut în ultimul an, ne aşteaptă ouzo meze-ul de bun venit. Din partea casei. Şi ne simţim din nou „acasă“.

A doua zi, mergem deja cu toţi studenţii într-un sat ascuns în munţi. E sărbătoarea de Sfînta Paraschiva şi toţi fiii satului s-au întors din toate colţurile lumii să serbeze. Satul mai are doar vreo zece familii, dar acum sînt cîteva sute, au venit din Europa, dar şi din Australia sau Canada. Sîntem adoptaţi în cel mai firesc mod cu putinţă. Unii se prind în dans. Cine plăteşte lăutarii conduce hora, iar lăutarii – ultimul „taraf“ din zonă – îl urmează pas cu pas, îl privesc în ochi şi îşi modulează cîntarea după mişcările acestuia. Gazda petrecerii, o venerabilă zeiţă a fecundităţii, cu ochi de foc, preia baticul, conduce dansul şi se metamorfozează într-o graţie a munţilor, de un erotism cutremurător. Iar cînd, tîrziu în noapte, Marele Vassilis se ridică, în sfîrşit, de pe scaunul său, toată lumea amuţeşte, nu mai există decît jeluirea clarinetului şi mişcarea suspendată a lui Vassilis. „Mă aşteptam la ceva mai kitsch, aşa, gen «Cîntarea României», dar e pe bune!“ nu-şi mai revine un student. 

După Konitsa, ne-am început concediul coborînd la vale, din Munţii Pindului, pînă unde se termină pămîntul, am luat primul feribot şi am ajuns într-o insulă, iar de acolo – în cel mai îndepărtat golf. Nu a trebuit să-mi închid telefonul şi să-mi ascund laptopul, căci aici, pînă şi undele sînt în siestă, aşa că sînt „debranşat“ de la natură. Gazda noastră nu ne întrebă nici cum ne cheamă, ne conduce în camera generoasă, cu două balcoane, şi ne asigură doar că „nix problem“, după care îmi povesteşte că a lucrat 25 de ani la München. Realizez, mai tîrziu, că nu ne înregistrează pentru bunul motiv că nu declară nimic la Fisc, evaziunea fiscală din turism fiind deja un sport naţional în Grecia. 

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: „Scutecele naţiunii şi hainele împăratului. Note de antropologie publică”, Polirom, 2013.

Citiţi articolul integral pe dilemaveche.ro.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite