Valea lui Stan - via ferrata la sud de Făgăraş

Poate că eşti în căutarea unui loc care să-ţi taie răsuflarea. Sau doar admiri formele pe care le poate lua apa, prelingându-se, infiltrându-se, căzând în cascade uriaşe. Ori, cine ştie, vrei să îţi testezi limitele şi să măsori tremuriciul dosului în faţa unor provocări serioase. Dacă răspunsul e da la toate astea, ar trebui să parcurgi cel mai frumos canion amenajat din România, Valea lui Stan.

Valea lui Stan e şi nu e în Făgăraş. Dat fiind că traseul e abordabil din Transfăgărăşan, la o aruncătură de băţ de Vidraru, tentaţia ar fi să închei repede cazul spunând că-i vorba de cel mai înalt masiv din ţară şi cu asta basta. Numai că, riguros vorbind, în sudul Făgăraşului mai există câteva grupe muntoase bine individualizate, care nu se vor lăsa călcate cu una cu două peste mândria montană. Mai precis, ce e la sud şi mai la est sunt Munţii Ghiţu, iar la sud şi spre vest, Munţii Frunţii, de care ţine de fapt şi Valea lui Stan.

Traseul este unul în circuit, marcat cu punct roşu şi refăcut integral cu aproximativ doi ani în urmă. Parcurgerea ar putea dura cam 4-5 ore, în funcţie de pasul fiecăruia şi de nevoia de a apăsa pe declanşatorul aparatului foto din doi în doi metri. Necesitate de chinez, obsesiv-compulsivă, deci întru totul de înţeles. Nu avem de-a face cu un parcurs dificil, dar e nevoie de atenţie, de control al fricii de înălţimi, de ţinut în frâu tremuratul membrelor inferioare şi de rezistenţă la contactul cu lichide reci, fiindcă-n ultima parte e rost de ceva bălăceală fix prin albia râului.

De ce ai nevoie? Păi de un rucsac cu oarece mâncare, apă (sau nu, că ţi-a pregătit destulă natura), încălţări bune şi aderente, haine impermeabile, benzină cât să ţi-ajungă până aproape de Vidraru. Cu aproximativ 2 kilometri mai jos de baraj, spre sud, într-un ac de păr la 180 de grade care aminteşte de cursele de formula 1 din Monte Carlo, se poate lăsa maşina lângă o troiţă.

De regulă doritorii sunt mulţi, aşa că maşinile se-nşiră ca o omidă bleagă în lungul virajului, în mod nelegal, dar silit. De aici începe marcajul cu punct roşu, care conduce preţ de câteva minute până la un prim baraj, prilej de obişnuire cu tipul de scări şi obstacole pe care le vei întâlni în următoarele câteva ore.

Aliaţii tăi vor fi toate bucăţile de metal, scări, scoabe, lanţuri. După primul baraj, parcursul e relativ constant, cu mici suişuri şi coborâşuri şi cabluri plasate mai degrabă pentru impresia artistică. În scurt timp însă zona se înăspreşte, apa sapă albie peste tot, vine cu torenţi, mini-cascade, prăvăliri şi defilee pe care doar un traseu inteligent trasat le poate depăşi.

Şi aşa vor sta lucrurile multă vreme de aici încolo, cu scări, traversări, pasaje asigurate, trepte de fier. Pasul şi minunăţia, astfel poate fi descrisă uimirea cu care întâmpini fiecare colţ de traseu, iar atunci când pasajele ascendente nu-ţi îngăduie să vezi din prima ce urmează, resimţi bucuria de astronaut, care stă cu sufletul la gură în aşteptarea informaţiilor primite de la cine ştie ce sondă spaţială. Noroc cu ceva broscuţe care te readuc la realitate. Şi pe care nu, nu te-apuci să le săruţi.

După aproximativ o oră de ochi holbaţi şi picioare tremurânde se ajunge la cea mai înaltă scară, un traverseu către dreapta, în direcţia de urcare, pe care n-ai cum să-l uiţi. 

Apa vuieşte, albia zace liniştită la metri buni sub picioarele tale, iar muşchii se supun de bună voie şi siliţi de-mprejurări unui exerciţiu de maraton vertical, fiindcă asta e senzaţia pe care-o resimţi urcând cea mai înaltă scară din canion – că nu se mai isprăveşte. Şi când ai impresia că s-a sfârşit, că poţi să tragi aer în piept ca omul, urmează noi pasaje, noi chinuri, noi prilejuri de inflaţie de adrenalină.

Secţiuni de urcare laterală, traversări suspendate, stânci solitare peste care te cocoţi cum poţi, meniul e variat şi exotic, ca o şaormă reuşită – cu de toate. După o ultimă trecere suspendată asupra unui ochi de apă, urmează un pasaj alunecos şi dificil, încheiat cu o traversare direct prin râu.

Vrei, nu vrei, îţi dai jos bocancii, rosteşti o scurtă rugăciune de mulţumire în cinstea picioarelor care te-au purtat în siguranţă până aici, înjuri creştineşte de tot neamul ei de apă rece ca sloiul, şi intri până la genunchi într-un lichid ale cărui grade se scriu cu o cifră. Recunosc, eu n-am luat-o ca pe-un chin ci ca pe o binecuvântare. După ore bune de mers şi transpiraţie, niţică răcoreală destinde, ajută capilarele, alungă stresul.

Cu forţe proaspete şi reci parcurgi cele din urmă porţiuni ale defileului, treci de alte două ori firul apei şi mai urci un baraj. De aici traseul se leapădă complet de caracter, devenind unul clasic de munte. Urmează o urcare în serpetine strânse prin pădure, după care poteca iese într-o poiană mare cât o zi de post. Aici semnele nu se mai văd, dar trebuie urmată direcţia principală de deplasare, lăsând în stânga urmele unui observator de vânătoare, acum dărâmat – Călugăriţa.

O coborâre accentuată, uneori prin zone nămoloase, sfârşeşte într-un forestier bun pe care s-au petrecut aşa: 1. întâlnit una bucată om zdravăn care ne-a cerut o pâine – da, nici bani, nici ţigări, nici conserve, doar pâine; 2. întâlnit una bucată Duster camuflat cu numere provizorii de Argeş, pus la treabă peste coclauri, intuiesc că era varianta 4x4 a motorului de 125cp pe benzină; 3. întâlnit o aripioară laterală din Lacul Vidraru, la apus, care mi s-a lipit iremediabil de suflet. Aşa că, neputincios şi epuizat, am apăsat pe declanşatorul aparatului, sperând să captez măcar un strop din semeţia vârfurilor Lespezi şi Călţun care veghează din creastă şi din liniştea apelor care-ngroapă poveşti nesfârşite. Plus bocancii mei pe care mi i-a răpit o viitură cu vreo şase ani în urmă!

Cifre: 5 km.  Atât ai de mers pe jos, după ce ieşi propriu-zis din traseu. Mai întâi ajungi în drumul forestier Călugăriţa, care apoi se intersectează cu traseul de contur al lacului spre Cumpăna, şi-abia în cele din urmă ajungi la baraj, de unde cobori spre maşină.

Când să mergi: Pe scurt, când e apă cât mai multă. Ideal ar fi după perioade ploioase sau spre sfârşitul primăverii. Nu neapărat să strănute norii peste tine când eşti pe traseu, dar n-ar fi rău să fi dovedit ceva rinită alergică înainte. Astfel panglicile de apă vor fi mai late, iar bucuria din ochiul călătorului va creşte exponenţial.

Nu rata: O tură de relaxare la cetatea Poenari, situată mai la sud, cam de unde Transfăgărăşanul începe să semene serios a drum de munte. E greu te ratat locul, dată fiind densitatea de tarabe cu magneţi, porumb fiert şi măşti cu Dracula. Cetatea este întărită de Vlad Ţepeş, pe locul unei foste fortificaţii teutone, şi surprinde prin poziţionarea spectaculoasă. Drumul până aici implică multe trepte şi calorii arse într-un efort mai degrabă tern, dar răsplătit pe deplin prin priveliştile frumoase care se deschid de la sus.