Preţul biletului îmi arăta că mă aşteaptă o călătorie în condiţii pe care le voi povesti cu mândrie mai departe prietenilor mei, distrugând astfel toate stereotipurile formate în jurul mersului cu trenul în România. Din păcate nu a fost deloc aşa. Spun din păcate deoarece chiar speram ca atunci când plăteşti o astfel de sumă de bani, condiţiile să fie cât mai aproape de zilele în care trăim. Veţi vedea în continuare că aventura mea la vagonul de dormit este una comparabilă cu filmele clasice care încearcă să reproducă scene din anii ’30, ’40 sau ’50.

În primul rând, vreau să vă lămuresc de ce am ales această variantă de călătorie pentru ruta Bucureşti-Oradea. Toate lumea se întreabă de ce nu am ales calea aerului. Există avion direct Bucureşti-Oradea, dar orele la care sunt efectuate cursele nu corespundeau cu programul meu de business. Cu maşina personală ar fi fost un drum extrem de obositor şi periculos, ţinând cont de distanţă şi condiţiile de drum. Întrebând în stânga-n dreapta, am ajuns la varianta de a dormi pe tren, urmând ca dimineaţa la ora 7 să îmi încep ziua în forţă. Exact! Am ajuns mai obosit decât dacă aş fi condus 8 ore şi cu un gust amar atât peiorativ, cât şi la figurat, din cauza mirosului stătut din interiorul vagonului.

Mi-am luat inima în dinţi şi m-am dus la ghişeu. Am stat la coadă, iar într-un final i-am cerut doamnei un bilet la vagonul de dormit, clasa I. Am plătit pe el aproximativ 250 de lei. Aproape aceeaşi sumă pe care aş fi plătit-o pe un bilet de avion la TAROM. Diferenţa? Cu trenul plecam la ora 18:45 şi ajungeam la ora 7:24 (teoretic. Practic am ajuns la 8:10). Asta înseamnă aproximativ 12 ore. Cu avionul aş fi făcut o oră. Dar ce mai contează atunci când citeşti pe forumuri că în compartiment ai un set pentru igienă personală, un pat în care poţi să dormi confortabil, iar pe hol găseşti şi o baie în care poţi să faci un duş.

La ora 18:30 am ajuns la intrarea în vagon. Acolo mă aştepta o doamnă foarte politicoasă care mi-a verificat biletul şi m-a îndrumat spre locul în care aveam să-mi petrec următoarele 12 ore. Prima impresie bună. Înainte de a urca, mi-a sărit în ochi un text mare scris pe jumătate din vagon: schlafwagen. Mi-am zis în minte: trebuie să fie ceva vagoane nemţeşti cumpărate la mâna a doua. Ajuns în compartiment mă izbeşte un miros pe care îl mai regăseşti prin apartamentele mobilate acum 80 de ani. Acel miros specific de vechi. O fi fost de la lemnul din anii ’50, o fi fost de la praf, o fi fost de la baia infectă. Încă nu am putut identifica cu exactitate ce era. Acesta a fost momentul în care am realizat că am făcut alegerea greşită.

Pe lângă mirosul greoi, m-a izbit o căldură de peste 30 de grade. Mă întorc nedumerit la doamna politicoasă şi o întreb: „De ce nu daţi drumul la aerul condiţionat? Efectiv murim aici de cald.” (făcând o parantez vreau să vă menţionez că geamurile de pe culoar nu se puteau deschide). Doamna politicoasă îmi zâmbeşte ironic şi îmi spune: „Aer condiţionat? De unde aer condiţionat? Mai aveţi puţină răbdare că ne punem în mişcare şi se mai răcoreşte. În plus, vine noaptea şi nu mai aveţi nevoie de aer condiţionat.” Nu m-a enervat faptul că nu aveam aer condiţionat pe cât de tare m-a deranjat nonşalanţa cu care doamna mi-a spus că nu există această facilitate. De parcă eu trebuia să ştiu că la clasa I nu există aşa ceva.

Cu greu m-am stăpânit să nu izbucnesc, dar ştiam că dânsa nu are nicio vină. Am decis, în pragul plecării, să îmi iau în primire patul. Lenjeria era curată. Patul însă nu poate fi numit pat. E mai mult o bucată de pânză întărită peste care este aşezată o saltea groasă cât o carte de 300 de pagini. Prin urmare simţi că dormi pe jos, în cort. Doar că în cort mirosul este unul plăcut.

Veţi vedea mai jos pozele, dar până una alta aş vrea să vă creez scriptic imaginea pe care am avut-o eu primele minute din momentul intrării în vagon. Efectiv m-am teleportat undeva în Germania anilor 1950. Lemn masiv scrijelit în toate colţurile. Toate elemente din oţel reprezintă un real pericol în fiecare moment. Chiuveta veche de când lumea este pusă acolo doar ca să zici că ai chiuvetă, iar geamul se închide (iar, teoretic, pentru că practic m-a bătut vântul toată noaptea) rotind de o manivelă care mi-a amintit de buldozerul rusesc pe care îl conducea bunicul când eu aveam 2-3 ani.

Într-un final m-am resemnat. Ce era să fac. Mă consolam cu ideea că măcar mă pot întinde. Dar în acelaşi timp regretam din tot sufletul că nu mi-am luat un bilet la avion.

Ca orice om normal, după un timp, a trebuit să ajung şi în acel loc din tren unde faci tot posibilul să nu ajungi: toaleta. Deşi n-am mâncat prea mult şi n-am băut prea mult, tot a trebuit să-i fac o vizită. Nu ştiu dacă vă puteţi imagina mirosul pe care a trebuit să îl îndur. Dar ca să vă faceţi o idee vă prezint pe scurt mecanismul de la WC. Îţi faci nevoile într-un recipient de metal, după care apeşi o manetă ca să tragi apa, doar că, sistemul nu era pe bază de apă. Era pe bază mecanică. Cum adică? Adică o clapetă se deschidea mecanic prin acţionarea pârghiei şi tot lichidul (în cazul meu fericit...) era deversat pe calea ferată. Vă daţi seama ce înseamnă ca vreo 30 de oameni din vagon să urineze în acelaşi loc, fără să existe posibilitatea spălării, la 30 de grade temperatură în încăpere? Amintiţi-vă un colţ al unui bloc pe lângă care aţi trecut în ultima perioadă şi înmulţiţi cu 1000. De ce cu 1000? Păi ca experienţa să fie completă, geamul nu se putea deschide, iar un mecanism de ventilaţie eu nu am văzut. Într-un cuvânt: horror. Încă mi-a rămas mirosul în minte şi probabil nu îl voi uita pentru mulţi ani de acum înainte.

Mi-am luat laptopul cu mine, gândindu-mă că aşa timpul va trece mai uşor. Priză există. La vreo 3 m de locul unde dormi. Una singură în care te gândeşti de 10 ori dacă îţi alimentezi orice device electronic. În primul rând pentru că scrie sub ea: „Doar pentru aparatul de ras”, iar în al doilea rând pentru că nu ştii dacă siguranţele au mai fost schimbate de acum 80 de ani când probabil a fost lansat vagonul prima dată pe şine. Dar doamna politicoasă m-a asigurat că prizele sunt cel mai bun lucru din acest vagon şi că să am încredere că nu vor exista fluctuaţii de tensiune. N-am crezut-o şi m-am băgat la somn fără să mai alimentez nimic.

Acum vine partea interesantă ţinând cont de faptul că am făcut această decizie plecând de la premisa că voi sta comod, întins, eventual voi dormi dus până la destinaţie. Curentul de la geamul aproape închis mi-a rupt capul toată noaptea, spatele mă durea de la semi-salteaua aia inexistentă, trenul se mişca în toate direcţiile, iar frânele bruşte, care aproape că te aruncau din pat, erau extrem de frecvente. Însă ce m-a amuzat cel mai tare a fost dimensiunea patului. Suficient de late, insuficient de lungi. Te aştepţi ca un pat să aibă măcar 2 m lungime, nu? Ei să vă spun drept, eu abia m-am încadrat în lungimea patului, stând cu capul aproape de marginea de metal si cu vârful picioarelor în aer. Şi ştiţi ce? Eu am fix 1 m şi 70 cm. Adică sunt mic de înălţime! Nici nu vreau să mă gândesc cum poate un om de 1 m şi 90 cm să doarmă 12 ore într-un astfel de pat.

Nu am ajuns la timp, dar am considerat întârzierea de 30 de minute ca fiind acceptabilă.

De ce am decis să povestesc pe repede-nainte această aventură? Ca să ştiţi şi voi cu ce aveţi de-a face atunci când va trebui să luaţi o astfel de decizie şi, 2, poate vor vedea şi mai marii acestei ţări care sunt adevăratele condiţii din vagoanele CFR. Acum mi-aş dori ca acesta să fie singurul vagon extrem de vechi şi de ponosit considerat de lux, dar tare am impresia că asta este experienţa tuturor românilor care decid că aleagă această alternativă de transport sigură, nepoluantă şi teoretic relaxantă.

Consider că o investiţie majoră în infrastructura CFR este una de strategie naţională. Odată cu îmbunătăţirea acestei alternative se vor reduce numărul maşinilor şi accidentelor de pe şosele, oamenii vor circula mai mult în interiorul ţării în scop turistic, iar afacerile se vor dezvolta mult mai repede. Nici nu mai vorbesc de faptul că distanţa dintre Bucureşti şi Oradea poate fi făcută în 2 ore cu TGV. Văzând condiţiile actuale, astfel de alternative îmi par din ce în ce mai irealizabile în ţara noastră pe durata vieţii mele.

Cine ar trebui să răspundă? Ştiu ei toţi cei care au furat de la şuruburi până la vagoane întregi, material rulant sau şine. Poate ajunge articolul şi la ei în speranţa că le voi stârni gânduri care să nu-i lase să doarmă noaptea.

Vă încurajez în continuare să mergeţi cu trenul. Dar în Austria, Statele Unite, Italia sau Germania. În România deocamdată rămâne o bătaie de joc. O bătaie de joc foarte scumpă pentru nivelul de trai de la noi. Dar lasă că e bine să subvenţionăm mascat această companie falimentară prin acordarea biletelor gratuite tuturor studenţilor sau pensionarilor. Le mai dăm unor şmecheri nişte bani din care să-şi tragă partea.