Un autostopist şi călătoria lui „echilibrată“ prin 11 ţări din Europa:     „Între mine şi societatea românească există o nepotrivire de caracter“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Silviu Reuţ, la evenimentul de lansare a cărţii sale de călătorii, alături de Radu Păltineanu, aventurier, şi Pricop Lucian, directorul editurii Cartex.                                                                                                    Fotografii: facebook/Radu Păltineanu şi arhiva personală a lui Silviu Reuţ
Silviu Reuţ, la evenimentul de lansare a cărţii sale de călătorii, alături de Radu Păltineanu, aventurier, şi Pricop Lucian, directorul editurii Cartex.                                                                                                    Fotografii: facebook/Radu Păltineanu şi arhiva personală a lui Silviu Reuţ

În 2015, Silviu Reuţ (30 de ani) pleca într-o călătorie prin Europa care avea să dureze patru luni. În majoritatea timpului a mers făcând autostopul, dar a avut şi un buget pentru a se feri de „hipioţeală“, cu alte cuvinte, pentru a nu depinde de factori externi.

În 2015, Silviu Reuţ îşi pierdea locul de muncă. Era jurnalist. Spre deosebire de mulţi dintre cei care s-ar trezi într-o astfel de situaţie, Reuţ a văzut faptul drept cel mai bun lucru care i se putea întâmpla. Era ocazia perfectă să facă lucruri pe care voia de mult timp să le facă, „cu adevărat“. „Nu am fost nici măcar descumpănit. A fost o eliberare totală.“

Dacă multe cărţi de călătorie au ca punct de pornire o dramă precum moartea cuiva drag, un divorţ sau o boală, în cazul lui Silviu (30 de ani), pierderea locului de muncă a fost prilej de a face ceea ce voia demult să facă. Cât lucra ca jurnalist, fiecare sfârşit de săptămână îl găsea plecat pe undeva, supărarea sa fiind că mereu trebuia să se întoarcă din drum, deşi se apropia de locuri pe care îşi dorea să le cunoască.

  Şi-a dat seama că există în el o sete de a cunoaşte mai multe locuri, aşa că odată rămas fără job, a decis să plece singur cu autostopul prin Europa. 

„Nu a fost o idee nouă, dar venise în sfârşit momentul să o pot face. Contemplam o aventură de genul ăsta de mulţi ani, dar n-aş şti să spun cu exactitate cum şi de unde a apărut. M-au atras din adolescenţă filosofia, cunoaşterea şi la joie de vivre (în franceză, bucuria de a trăi), aşa că, adunând toate elementele astea, probabil că rezultatul nu putea fi decât o aruncare în necunoscut“, spune Reuţ, la patru ani de la întoarcerea din excursia sa, în mare, cu autostopul, prin 11 ţări ale Europei.

Experienţele adunate în cele patru luni de călătorie le-a strâns într-o carte, „L’chaim. Patru luni cu autostopul prin Europa şi întoarcerea în România“, apărută recent la editura Cartex. Pentru lămurire, „aşa cum noi spunem «noroc», «sănătate» atunci când ciocnim paharele, evreii spun «L’chaim», care înseamnă «Pentru viaţ㻓, explică Silviu.

Era în Veliko Târnovo (în Bulgaria), într-o cârciumă, când două israelience pe care le cunoscuse recent au spus acest cuvânt atunci când au ciocnit paharele cu bere. „Din moment ce cartea conţine foarte mult existenţialism, întâmplări fericite, cât şi nefericite, mi s-a părut că „«L’chaim/Pentru viaţă» este titlul perfect, un titlu care relevă principala idee a cărţii. Aceea de a trăi cu adevărat, intens, spontan, cât timp eşti încă în viaţă. În cele patru luni, Silviu a trecut prin Austria, Croaţia, Muntenegru, Albania, Macedonia, Kosovo, Bulgaria, Republica Moldova, Ucraina, Polonia şi Ungaria.

„Echilibrul bugetar“

Silviu se consideră un tip echilibrat, deci nici călătoria n-avea cum să fie altfel. Nu a vrut să călătorească precum hipioţii, doar cu norocul la el şi punându-şi  bază în bunătatea străinilor, aşa că şi-a plănuit şi un buget. „Pentru mine, banii – o sumă modică – nu înseamnă fericire, ci libertate. Sunt o persoană destul de independentă, nu-mi place să depind prea mult de alţii. Ăsta a fost unul dintre motivele pentru care am plecat singur la drum şi pentru care am cutreierat şi destui munţi sau coasta Mării Negre, aceasta din urmă pe bicicletă, tot singur”.

Silviu Reut_autostopist
„Dacă aş fi făcut-o ca hipioţii, fără niciun ban, mi-aş fi pierdut o parte din libertate, ar fi trebuit să depind infinit mai mult de alţii. În afară de asta, nu mă consider 100% hipiot. Oricât de mult îmi plac sălbăticia, dormitul la cort, autostopul, mai sunt momente când sunt prea obosit sau când n-am chef de una sau de alta, ci prefer un duş cald, o curte de hostel, o masă peste care să-mi întind picioarele şi o sticlă de vin.“

În „L’chaim“ aduce şi o critică faţă de capitalism, în special faţă de consumerism, dar fără să devină extremist, căci echilibrul rămâne „unul dintre cele mai importante principii... Cum ar spune suedezii, «logom», adică «nici prea mult, nici prea puţin»“. Ar vrea ca în loc de consumul perpetuu, să vadă în jurul său mai degrabă sustenabilitate. Cu un stil de viaţă „destul de minimalist“, Silviu îşi permite un anumit grad de libertate. Nu visează la maşini sau haine de firmă, motiv pentru care, în ultima jumătate de an, trăieşte din economiile strânse din ultimele job-uri.

A pleca la drum cu bani puţini a fost fix poziţia de echilibru între plictisitorul consumerism turistic, care e şi prea scump pentru mine, şi hipioţeala care e prea rigidă şi prea dependentă de factori externi.În total, în patru luni, de-a lungul a 11 ţări, am cheltuit cam 2.000 de euro. Deşi acum, dacă aş repeta fix acelaşi traseu, fiind mai experimentat, sigur aş putea să-l fac mai ieftin”.

Cea mai mare teamă

Când îl întreb de teama iniţială cea mai mare când a luat-o pe drumuri străine, Silviu îmi spune că singurul gol în stomac pe care l-a avut a fost provocat de entuziasm, de ideea de nou. Altfel, conform filosofiei sale de drum, „totul are o rezolvare, cu excepţia morţii“. S-a gândit la eventualitatea de a fi bătut sau jefuit, dar şi-a spus că vânătăile se vindecă, iar orice lucru poate fi înlocuit.

Dacă nu pleca, aşa cum îşi dorea, pierdea ceva mai preţios. 

„E infinit mai trist, din cauza fricii, să-ţi petreci viaţa între patru pereţi şi apoi să mori lovit de o bucată de tencuială care s-a desprins de pe un bloc. Teama mea cea mai mare este să nu ajung ca Ivan Ilici, protagonistul nuvelei lui Tolstoi (n.r. – „Moartea lui Ivan Ilici“), să-mi regret viaţa pe patul de moarte, să constat că nu a însemnat nimic, că nu am trăit-o cum aş fi vrut, că am fost o dronă pe pilot automat“. 
Silviu Reut_autostopist

Pe Canionul Matka, Macedonia

Ideea de a face tot ce îi stă în puteri ca să nu ajungă la final, când trage linie, să îl facă să îşi regrete viaţa, i-a fost confirmată, continuă călătorul, de-a lungul anilor. Şi înainte de plecare, şi după plecare. Am văzut oameni murind îngheţaţi de vii în Apuseni sau oameni arzând de vii în Colectiv. Şi mi-am dat seama că, aşa cum se spune că tinereţea este irosită pe cei tineri, viaţa este irosită pe cei vii“.

Începuturile autostopului. Viena.

Silviu Reuţ nu a început să călătorească cu metoda „autostopul“ din ţară, pentru că voia să evite „foamea de bani“, dorinţa românului de a scoate bani din orice lucru pe care îl face, chiar dacă e în drumul lui. Aşa că a luat trenul până în Viena, la o prietenă. Din capitala Austriei, prima persoană care „l-a ridicat“ a fost un austriac, într-o Dacie. Nu crede în semne, dar i s-a părut amuzant că asta era prima lui maşină la autostop, vehiculul de serviciu al şoferului său.

Unele dintre cele mai haioase dialoguri din cartea sa sunt încercările de a se înţelege cu şoferii prin semne sau combinaţii de cuvinte din diverse limbi- poate-poate. Când îl întreb cum a fost să tot dea de acest blocaj de limbaj, îmi spune că i s-a părut unul dintre cele mai interesante aspecte ale călătoriei lui, „cultural şi uman vorbind“. 

„M-a făcut să pricep şi mai bine că vorbim cu toţii aceeaşi limbă, chiar dacă uneori cuvintele care ne ies pe gură îi sună străine celuilalt. În absenţa limbii orale comune, mimica, intuiţia şi percepţia au jucat un rol important. E adevărat că în unele cazuri poate n-am reuşit să vorbim despre tot ce am fi vrut, însă cred că ne-am înţeles la un nivel fundamental, la nivelul simplei bunătăţi umane. Au fost şoferi care mi-au dat mâncare, au fost şoferi care au făcut ocoluri de zeci de kilometri pentru mine, au fost şoferi care s-au întors din drum pentru a mă lua“. 

Cu bicicleta, prin VIena 

Silviu Reut_autostopist

În apropiere de Graz, a fost nevoit să meargă pe jos, până la nodul de autostradă, pentru a prinde o nouă cursă. A fost o zi în care poliţia germană s-a trezit, deci, cu un caz neobişnuit. L-au lăsat să meargă prin ploaie, în timp ce ei îl escortau cu girofarul aprins spre un drum care ieşea de pe autostradă. 20 de minute „de mers cu poliţia în coastă“. 

„A fost şi asta o experienţă nouă. Mergeam de ceva vreme pe jos, pe banda de urgenţă a autostrăzii din apropiere din Graz când m-am trezit oprit de Polizei. În final, cred că s-au comportat decent. Nu s-au străduit să fie binevoitori şi să mă ia în maşină pentru a mă scoate de pe autostradă, deşi vremea era cum era, dar nici nu mi-au pus beţe în roate. Ştim cu toţii că, în anumite zone ale Europei, paşaportul românesc poate reprezenta un aspect negativ. Când m-au escortat din spate, cu girofarul pornit, până la o ieşire de pe autostradă, m-am simţit ca în filmele americane în care vezi pe marginea şoselei condamnaţi la muncă în folosul comunităţii care strâng gunoiul, în timp ce sunt păziţi de poliţişti“, îşi aminteşte Silviu.

Dacă tot a luat la picior o parte a Europei vreme de patru luni, îl rog să povestească dacă a avut momente care să îi readucă aminte de celebra zicalănumai în România se poate întâmpla aşa ceva“. Răspuns negativ, zonă geografică prea restrânsă. Au fost mai degrabă „lucruri tipice Europei de Est“, de la îmbufnarea vânzătorilor, la manele şi până la supărarea pentru plata în monede.

„La magazinele din Muntenegru m-am lovit de aceeaşi încruntare şi îmbufnare din partea vânzătoarelor, atunci când nu aveam bani mărunţi. Ca şi cum era datoria mea să am să dau rest clienţilor. În Albania am dat de nişte localnici care erau fani manele şi care m-au întrebat şi pe mine dacă îmi place de Salam şi Copilul de Aur. Epopeea manelistică s-a prelungit în Macedonia, acolo unde, într-o maşină care mă luase la autostop, puştiul familiei chiar avea un CD cu manele româneşti, dar care, din fericire pentru mine, nu a vrut de niciun fel să meargă.

În Liov, la toaleta cimitirului Lychakov, am dat peste o babuşka care încasa taxa şi care mi-a făcut scandal că-i dădusem monede. N-am înţeles niciodată de ce oamenii interpretează monedele drept ceva jignitor.  Est europenii, care simt nevoia asta puternică de a se afirma, de a afişa o anumită opulenţă, cred că monedele sunt umilitoare, boşii ca ei nu se ating de metalele astea a căror singură menire o reprezintă palmele săracilor“.

Silviu Reut_autostopist

Râsu’-plânsu’

Silviu a cunoscut mulţi oameni în drumul său, dar totuşi, unul trebuie să îi fi atras atenţia mai mult, să-i fi ieşit în evidenţă cumva. Îmi povesteşte de Pieter, un belgian pe care l-a cunoscut în Macedonia şi alături de care a şi călătorit o vreme. Pe el a apucat să îl cunoască mai bine şi i-a devenit mai apropiat, cel mai probabil, după cum recunoaşte, şi pentru că aveau mentalitatea şi felul de a vedea viaţa asemănătoare.

„Pieter crescuse în Antwerp, unde avusese o adolescenţă tumultuoasă, cu droguri şi spargeri de magazine, asta până când şi-a dat seama că nu aşa îşi dorea să fie viaţa lui şi a luat-o pe alt drum. Ultima dată când ne-am văzut, mi-a povestit că-şi închiriase apartamentul pe care-l avea şi din banii de chirie călătorea prin Asia de Sud-Est. Ideea asta poate fi o perspectivă şi pentru noi, care plătim 100.000 de euro pe o cutie de beton, într-un bloc ceauşist, când, cu aceeaşi bani, putem trăi toată viaţa în Indochina, unde costul vieţii este infim“.

În ciuda faptului că şi-a mai permis câte un hostel sau o sticlă de vin, Silviu a dormit şi în locuri nu tocmai comode. Unul dintre acestea, un ţarc de vaci din Alpii albanezi. Voia să traverseze, împreună cu un israelian cu care se împrietenise, munţii din Valea Valbona până în Thethi. Au ajuns însă să se rătăcească, aşa că au fost nevoiţi să îşi petreacă noaptea pe munte. Problema nu era neapărat locul, îşi aminteşte el, mai ales că mai dormise de multe ori pe munte, ci faptul că nu avea provizii sau echipament din pricină că planul fusese să ajungă în Thethi în aceeaşi zi. „Din fericire, pe înserate, am dat de un albanez care cobora cu vacile de pe o culme şi care ne-a luat la el acasă. Soţia ne-a îndemnat să ne întindem sacii de dormit în ţarcul animalelor şi aşa am făcut. Nici n-aş putea spune că a fost incomod, ci că mai degrabă foamea era deranjul major“, reconsideră acum el.

În cele patru luni, au fost şi momente când Silviu s-a întrebat, pierdut pe vreun drum, în ploaie, de ce i-a trebuit lui o astfel de excursie prin Europa, dar au fost şi clipe, mai multe la număr, când îşi retrăgea astfel de cuvinte. Cum ar fi în Tirana, când un vânzător care l-a auzit vorbind în engleză, l-a întrebat de unde e. „Aflând că din România, m-a întrebat «ce faci?». În limba română. Mă simţeam ca în-
tr-un episod din «Zona Crepuscular
ă». Eram într-o regiune în care oamenii iubeau manelele româneşti şi vorbeau limba română. Într-un final, tipul mi-a explicat că locuise câţiva ani în Bucureşti, unde avusese o relaţie cu fiica unui ministru. Apoi mi-a făcut cu ochiul, complice, ca între bărbaţi“. 

Cel mai amuzant momente i s-a părut după trecerea, la picior, a graniţei dintre Albania şi Macedonia. Aşteptând o mşaină care să îl ia la autostop, pentru a-l duce în Orhid, Silviu s-a trezit pe bancheta din spate a maşinii unei familii de albanezi. Singurul vorbitor de engleză, cât de cât, fiul, care i-a povestit cât de mult îşi dorea să ajungă în Japonia- „nu neapărat fascinant de shoguni sau de vreun aspect cultural, ci pe baza unor fantezii sexuale. Mai mult, după discuţia asta a vrut să pună CD-ul cu manele româneşti”, completează autostopistul. 

De regulă, e mai simplu să indici însă clipele dureroase decât pe cele vesele. Regula se aplică şi în cazul acestui călător care îmi explică hotărât că pentru el, cel mai dureros moment a fost vizita la Auschwitz. 

„Pe cât de deprimant şi oribil este acel loc, prin prisma istoriei sale, eu îl văd şi ca pe un monument pentru viaţă“.
Auschwitz_placă română_foto_Silviu Reuţ

Dacă ar fi să te arăţi în pielea goală, fără hainele alea scumpe de pe tine, fără brelocul de la maşină jucându-ţi în palmă, fără cheile de la vilă, fără parfumul ăla sofisticat, fără gelul din păr, fără machiaj, fără nimic, doar tu. Cine ai fi tu atunci şi ce ai avea tu de oferit?fără nimic, doar tu. Cine ai fi tu atunci şi ce ai avea tu de oferit?”, scrie, la un moment dat, Silviu, în cartea sa. Aşa că, să răspundă. 

„Haine scumpe nu am, am respectat dictonul lui Thoreau, care spunea că preţul fiecărui lucru este timpul pe care-l consumi pentru a ţi-l putea permite. Maşină n-am, casă nu deţin, parfumuri sofisticate nici atât, gel de păr nu folosesc, nici machiaj. În ceea ce mă priveşte, cum mă vezi, aşa sunt. Mă preocupă mai mult setea de cunoaştere, prin multiplele ei faţete: călătorii, cărţi, discuţii cu oamenii. Lucrurile materiale mă lasă rece. N-aş vrea să ajung vreodată să-mi rup spatele la muncă doar pentru a-mi cumpăra o maşină. Iar asta nu din cauză că aş considera munca nedemnă, ci din cauză că e timp prost investit, cu un scopul superficial şi de care te poţi lipsi. Metroul, bicicleta şi mersul pe jos nu sunt sub demnitatea mea şi le prefer, alături de libertatea de a avea mai mult timp pentru mine”. 

Întoarcerea în ţară

În sinea lui, Silviu Reuţ încă se consideră jurnalist, deşi nu a mai avut contact cu profesia din 2015. Asta pentru că se mulează, spune el, pe personalitatea sa curioasă, dornică de a cunoaşte mereu. După această călătorie, când a revenit în ţară, s-a angajat „într-o semi-corporaţie“, unde a lucrat aproximativ trei ani. Astăzi trăieşte din economiile pe care stilul său de viaţă minimalist i-a permis să le adune. 

„Îmi investesc tot timpul în mine. Fac sport, citesc mult, scriu, învăţ, mă mai văd cu oameni, mai urc pe munte, traduc «Walden», de Thoreau, pentru Editura Cartex, la care mi-am publicat şi eu cartea. Mă bucur de libertate deplină şi cred că asta este cea mai valoroasă investiţie, să lucrezi cu tine, la tine. Dar toate poveştile frumoase au un final, aşa că, pe măsură ce contul bancar se subţiază, va trebui să revin la a-mi împărţi timpul între mine şi un loc de muncă“. 

Şi totuşi, ar vrea să plece definitiv din România? Crede că de gândit, cu toţii ne gândim la asta, dar „mai greu e cu practica“. Da, s-a gândit adesea să se mute într-o ţară mai pe gustul său. „În ultimii ani, am descoperit tot mai mult că între mine şi societatea românească există o nepotrivire de caracter. Pur şi simplu, nu avem valori comune“. Recent, a descoperit o societate din care simte că ar vrea să facă parte, cea portugheză. Asta îl îndeamnă la plecare, felul în care este societatea românească. 

„Nu banii. Nu o duc rău în România, financiar vorbind, iar asta nu din cauză că aş avea bani, ci din cauză că nu am nevoie de multe. Dar nu mă regăsesc în societatea asta care urăşte tot ce e diferit, în societatea asta coruptă şi obsedată de bani, în societatea asta fatalistă, ipocrită şi retrogradă. Şi atunci, dacă voi pleca vreodată, motivaţia, cel mai probabil, nu va fi de natură financiară, ci că mi-aş dori să trăiesc într-un loc mai potrivit pentru mine.“ 

Nu ştie dacă se va întâmpla sau nu, dar e o idee care îi surâde din ce în ce mai tare, mai ales că şi-a descoperit locul în care ar avea parte de ceea ce îi lipseşte aici.

Călătorii



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite