De fiecare dată când încep câte un circuit mai „deosebit” prin ţară, adică în care vizitez locuri mai puţin cunoscute atât de către turişti, cât şi de către mine, în primă fază mă loveşte un mic sentiment de panică: „dacă n-oi ştii ce să le zic acolo? Dacă m-oi pierde pe una dintre uliţe? Dacă îmi pune cineva o întrebare şi nu ştiu să răspund?” Acum, la sfârşitul zilei, pot râde de grijile pe care mi le-am făcut, dar îndată îmi amintesc că şi mâine mă duc undeva nou şi începe să-mi crească pulsul...

Astăzi am mers, după câţiva ani de absenţă (nemotivată), pe una dintre „văile mele preferate”, cea a Hârtibaciului... V-o recomand cu cea mai mare căldură – una dintre cele mai sălbatice regiuni ale României, o înlănţuire de peisaje superbe, nealterate, străpunsă din când în când de câteva sate, străjuite de înaltele turnuri ale bisericilor săseşti sau româneşti. Este o zonă, de unde au plecat saşii, ca de peste tot din Transilvania, unde astăzi o mare parte a comunităţilor sunt formate din ţigani (sau romi, cum vreţi să îi numim), câteva familii de români, ici şi colo câţiva saşi şi, interesant, noi „colonişti” veniţi din Vestul Europei (majoritatea din Germania), care şi-au deschis mici afaceri de agricultură ecologică, restaurare etc. Am să încerc să scriu mai multe despre satele din această zonă – sunt nişte comori ascunse de care nu prea ştie nimeni. Da, ştiu că nu pot înlocui un all-inclusive din Turcia sau un club din Mamaia, dar dacă o singură persoană care citeşe ceea ce scriu eu aici, va vizita unul dintre satele ăstea, ştiu că nu am scris degeaba...

Aşadar, la ora 9 e programată plecarea – la fix fără un minut ajung la autocar, nemţii mei, care pesemne dormiseră acolo, chicoteau că iarăşi am ajuns ultimul.... Plecăm spre Alţâna, Alzen în germană. Cică numele ar veni de la coloniştii saşi – zece la număr - care au întemeiat satul şi care nu prea aveau inspiraţie în alegerea numelui (pesemne a trebuit sa îi înveţe românii cum se face pălinca, sursa principală de inspiraţie...) şi s-au hotărât să boteze satul după cel mai vrednic dintre ei. Desigur că toţi erau la fel de vrednici, aşa că l-au numit „all’ zehn”, adică toţi zece.

Aici ne aşteaptă Stefan Vaida, un prieten şi coleg ghid, pe care îl sunasem cu o zi înainte. Săracul cred că m-a înjurat bine când a aflat că vin la 10 dimineaţa, având în vedere că noaptea fusese la nunta verişorului său... Oamenii de aici nu ştiu de glumă cu lucrurile serioase, a durat până la 6 dimineaţa, cu o mulţime de nuntaşi îmbrăcaţi „româneşte”, cu „Steagul mirelui” şi cu tot tacâmul fără de care nu poate exista o nuntă tradiţională cum rar mai vezi pe undeva...

Ajunşi în sat, am parcat în centrul satului, lângă monumentul ridicat în memoria celor căzuţi în cel de-al doilea război mondial. Este cred singurul monument din Transilvania, în care apar atât românii, cât şi saşii (majoritari pe monument). De apreciat iniţiativa comunităţii de a-i cinsti împreună pe cei care s-au jertifit într-un război care nu le-a aparţinut niciunuia dintre ei... Ştefan Vaida este un coleg de-al meu, născut şi crescut în Alţâna, care a studiat istoria la Sibiu si s-a întors în sat, unde este un priceput restuarator şi căutător de obiecte vechi, aparţinânfd celor trei culturi principale ale Văii Hârtibaicului – românească, săsească şi romani/ţigănească. Ne-a povestit cum a fost singurul copil român din clasă, restul toţi fiind saşi – era şcoala germană din sat şi că nu a înţeles nimic, în momentul în care într-o singură vară, toţi colegii lui au plecat, el rămânând singur cuc în prima zi de şcoală a anului următor... Toţi ceilaţi, saşii, au plecat într-o singură vară în Germania, lăsând în urmă nu doar casele, atelierele şi bisericile, ci şi o cultură şi o ordine socială veche de peste opt sute de ani. Au luat cu ei cam ce au putut, însă o mare parte din veselă, porturi, mobilă sau cărţi, rămânând în urmă. De mic, Ştefan a avut pasiunea de a merge din casă în casă şi a cumpăra şi aduna obiecte vechi, de patrimoniu, care cândva au însemnat ceva pentru oamenii din zonă. Aşa se face, că azi, casa sa părintească adăposteşte un mic muzeu etnografic al zonei, cu o mulţime de porturi, instrumente muzicale, piese de mobilier şi chiar o ladă de zestre din secolul 15. Vă recomand cu cel mai mare drag să îl căutaţi pe Şefan şi să îi treceţi pragul – în fond, nu foarte multă lume se poate lăuda cu faptul că a fost ghidată printr-un muzeu, chiar de către fondatorul acestuia.

De aici puteţi merge pe lângă biserică, pe lângă „Dealul Saşilor”, ajungând pe „Strada Românilor”. Aici Ştefan a cumpărat o casă, pe care tocmai o restaurează şi aici urmează să mute, din septembrie speră el, muzeul. La final, musay să treceţi pe lângă „Ost Berlin”- adică zona de dincolo de râu unde locuieşte comunitatea romă, majoritară astăzi în satele de pe Valea Hârtibaciului. Dacă ai inteligenţa să treci peste anumite idei preconcepute şi răbdarea de a depăşi unele obiceiuri sâcâitoare, ai şansa să descoperi o civilizaţie interesantă şi cam singurul grup etnic din Europa, care încă îşi menţine tradiţiile şi portul zi de zi.

Dacă mai ai norocul, ca şi mine, de a te întâlni la plecare cu câţiva bărbaţi îmbrăcaţi în port popular, venind de la slujba de duminică, care te îmbie la „un rachiu”- recunosc, faptul că am avut o sticlă de pălincă de Zimbor/Sălaj în bagaj, a constituit un avantaj – atunci festinul e complet. Ai şansa să le asculţi poveştile, să afli cum era maidemult la baluri cu saşii, cum „rupeau” ţiganii ceterile la nunţi şi cum în sat se sărbătoareau de două ori pe an Paştile, chiar şi de către evrei. La sfârşit ajungi, ca şi turiştii mei germani să zici că „da ist die Welt noch in Ordnung” – „aici lumea (viaţa) îşi urmează cursul firesc”.

 

Curioşi? Haideţi şi vizitaţi Alţâna, cu mare drag vă dau datele de contact ale lui Ştefan – nu veţi regreta!