TRAVEL FOTO Ierusalim. Acolo unde pietrele vorbesc despre război şi credinţă

TRAVEL FOTO Ierusalim. Acolo unde pietrele vorbesc despre război şi
credinţă

Ierusalimul vechi, cu Muntele Templului în prim-plan; Fotografii: Alexandra Şerban

O călătorie la Ierusalim îmbină plăcerea cu un soi de apăsare interioară. Sunt toate secolele în care oamenii s-au luptat pentru credinţă, sunt toate rugăciunile înălţate din „oraşul sfânt“, sunt suferinţele purtate de cei care au murit pentru a-şi apăra pământul. Aceste poveşti au rămas înscrise în piatră, iar Ierusalimul e încă în şantier.

Ştiri pe aceeaşi temă

Era cea mai rea dintre vremuri, când Holocaustul spulbera oamenii ca vântul spuza unui foc stins. Pentru el, era începutul unei drame pe care încă nu o putea conştientiza. Părinţii lui au fost duşi în lagăr, iar el avea numai câteva luni – el a scăpat ca prin minune. A fost salvat de o familie de creştini din Polonia şi a crescut ascuns în beciul lor până la vârsta de 4 ani. Abia atunci a văzut prima rază de soare. Era 1945 şi, cu acea primă rază de soare care i-a izbit puternic retina, a apărut speranţa că va fi mai bine. Peste vreo trei ani, când avea, aşadar, 7 ani, a fost luat de o asociaţie care se îngrijea de orfanii războiului şi dus în nou-înfiinţatul stat Israel. Acolo, a fost adoptat de o familie israeliană – făceau acest efort oamenii: să ajute cât mai mulţi copii vitregiţi de război. Au trecut anii şi a fost bine. S-a căsătorit cu una dintre fetele acelei familii, cu care a avut un copil în 1964.

Apoi, a venit anul 1967. A venit iarăşi vremea rea. Soţia lui era însărcinată cu al doilea copil când el s-a dus la război. Au fost lupte aprige timp de şase zile, iar el nu s-a mai întors acasă, a rămas răpus pe un deal din Ierusalim. Povestea lui a fost spusă de o israeliancă, aşa, pe scurt, după ce s-a întâlnit cu un alt concetăţean cu o istorie similară – tatăl lui murise tot pe front, în 1967, când el avea două luni. Iar legătura aceasta dintre ei, emoţia întâlnirii dintre doi urmaşi de eroi de război, la 50 de ani de la încheierea lui, s-a întrevăzut mai mult printr-un strâns de mână tremurat şi o uşoară umezire a ochilor. Şi apoi s-a continuat parcursul firesc prin muzeul Dealul Muniţiei din Ierusalim, unde au rămas intacte tranşeele din acele zile ale luptelor cu armata iordaniană.

Foto: Magazin de condimente şi fructe, cu de toate, în piaţa Mahane Yehuda

Întregul

Am ales să deschidem cu o scurtă relatare despre viaţa acestui cetăţean – el are un nume, un nume israelian, greu de înţeles cu exactitate oral şi, cu iertare, cu desăvârşire imposibil de redat în scris; dar, cum povestea lui nu e unică, poate că e mai bine aşa – pentru a înţelege Israelul puţin mai bine, mai intim. Căci despre asta este vorba: aici, istoriile mici şi personale se intersectează atât de uşor cu istoria mare. E atât de facil să găseşti polonezi fugiţi prin lumea largă şi veniţi în Israel acum – chiar la a treia generaţie, tineretul, sigur că da –, ori ucraineni care au găsit aici o viaţă mai liniştită, ori români emigraţi mai ales în perioada comunistă, dar şi după aceea. Şi despre asta este vorba: se poate spune că şi Israelul, ca şi SUA, e o ţară de imigranţi, numai că aici, mai mult decât peste ocean, imigraţia s-a împletit şi cu suferinţe, dar şi cu rezilienţă şi tenacitate. Ierusalimul este dovada. Aici este totul – istorie milenară şi restaurante de lux, urme ale războiului şi mărturii de credinţă, deşert şi bogăţie, militarism şi multiculturalism.

Anul acesta se împlinesc, aşadar, 50 de ani de la (re)unificarea Ierusalimului, cum spun israelienii. Şi poate că o vizită în Ierusalim ar trebui să pornească de la acest muzeu din Dealul Muniţiei. E un bun prilej pentru a înţelege şi diviziunea cu lumea arabă, şi ambiţia israeliană de a rezista în ciuda oricăror vicisitudini ale sorţii. Aici sunt prezentate toate strădaniile Israelului, din 1967, de a înfrânge armatele Egiptului, Siriei şi Iordaniei atât într-un amfiteatru, printr-un film de un sfert de oră, care reuneşte imagini de arhivă cu măturii ale veteranilor de război, cât şi la picior, pe pământul luptelor. Tranşeele unde s-au dus cele mai crunte lupte, unde au murit atâţia oameni chemaţi să ţină arma-n mână, deşi până atunci ţinuseră, probabil, numai un amărât de pix sau poate un ciocan, aşadar tranşeele acestea au rămas intacte, ca un antidot la uitare pentru tinerele generaţii.

Foto: Lăsarea serii peste tranşeele Războiului de Şase Zile, de pe Dealul Muniţiei din Ierusalim

Pietrele

Orişicât, astăzi Ierusalimul nu mai este despre război – în ciuda diverselor ştiri care mai anunţă câte un atentat, pe străzile din oraş e acum linişte, ordine şi siguranţă. În treacăt fie spus, echipele de tineri militari în termen sunt la tot pasul, ceea ce poate fi uşor ciudat pentru un est-european, dar mai cotidian pentru un vest-european contemporan. Aşa merg lucrurile şi nu e nimic de făcut. Totuşi, astăzi Ierusalimul, oraşul acesta din mijlocul pustiului Iudeii, este despre piatră. În piatră şi ascuns sub pietre se află răspunsul. Sunt ruinele mileniilor trecute, palate antice şi amfiteatre romane, temple şi morminte, drumuri şi canalizări, ziduri şi alei. Totul a rămas înscris în stâncă, unele încă aşteaptă să fie descifrate.

Nu e treabă uşoară să le cuprinzi pe toate. Însă, sunt câteva opriri care trebuie făcute, pentru a înţelege câte ceva din istoria milenară a oraşului. Pentru capitolul genezei, de pildă, sunt larg deschise porţile către Oraşul lui David. Acesta este un sit arheologic generos, aflat chiar lângă zidurile Oraşului Vechi din Ierusalim, unde au fost descoperite ruinele unui mare palat atribuit regelui David – deşi comunitatea ştiinţifică încă dezbate chestiunea. Asta e, Ierusalimul este raiul arheologilor. Încă se sapă, încă e bine. De pildă, recent, au fost descoperite ruinele fostei băi publice, menţionată în Biblie ca fiind locul în care Iisus Hristos a făcut una dintre cele două minuni din Ierusalim: i-a redat vederea unui orb. Tot cercetătorii de la Oraşul lui David au descoperit şi canalul de scurgere care se afla sub marele drum pietruit care ducea către Templu, de la numita baie publică – loc unde oamenii se curăţau fizic pentru a se pregăti de purificarea spirituală. În fine, acestea sunt chestiuni colaterale, nu fac parte din sit.

Foto: Marele cimitir evreiesc, de pe Muntele Măslinilor, văzut din Oraşul lui David

Pentru călătorii care nu sunt pasionaţi de ruine, de povestea pe care ele o spun – atât cât mai pot –, de lecţiile de istorie oferite de ghid, e bine de ştiut că localizarea sitului permite o panoramă largă asupra oraşului. Pe de-o parte, se poate observa Muntele Măslinilor, loc de pelerinaj şi cel mai bun punct pentru a fotografia Ierusalimul vechi de sus, precum şi marele cimitir evreiesc, cel mai vechi din lume aflat încă în folosinţă, datând din secolul II î.Hr. Pe de altă parte, se vede bine cartierul mai sărăcăcios, musulman, care a fost parte din Fâşia Gaza până la Războiul de Şase Zile, în timp ce la orizont se schiţează liniile bisericilor şi turnurilor de pe Muntele Zionului.

Începutul

Oraşul Vechi din Ierusalim, înconjurat de ziduri, se împarte în patru cartiere – armean, pe unde nu se trece, căci nu vor armenii, evreiesc, creştin şi musulman. Întocmai această împărţire, cu excepţia cartierului armean, dă măsura religiozităţii condensate în Ierusalim. Fiecare are aici oaza lui de spiritualitate. Pentru musulmani, simbolul cel mai puternic este Moscheea Al-Aqsa, construită pe Muntele Templului, şi în tradiţia musulmană e cel de-al treilea loc de pelerinaj ca importanţă, după Mecca şi Medina. Acest munte, pe care a fost ridicat iniţial Templul lui Solomon – reconstruit ulterior de Irod cel Mare şi cunoscut ca cel de-Al Doilea Templu –, este locul unde s-a petrecut o pildă biblică regăsită în toate cele trei religii, cu mici variaţiuni. În esenţă, scripturile spun că aici se afla Avraam când Dumnezeu i-a cerut să-şi sacrifice fiul, pentru a-i testa credinţa. Iar Avraam a fost, conform Bibliei, primul monoteist, primul om care a crezut în Dumnezeu (după marele potop). În fine, în afară de aceasta, musulmanii mai cred că de pe Muntele Templului s-a urcat la cer profetul Mahomed.


Foto: Un bar miţva, în drum spre Zidul Plângerii

Hârtia

În apropiere de Muntele Templului, se află locul de adoraţie al evreilor. Zidul Plângerii este tot ce a mai rămas din Templul lui Solomon. E vechi tare. Evreii spun că Dumnezeu nu părăseşte niciodată zidul. Şi nu îl părăsesc nici ei. Aici e mereu lume, fiecare cu interesele lui. În jumătatea stângă, dedicată bărbaţilor, e gălăgie mare, se cântă şi se aruncă cu bomboane în oameni. E un bar miţva, e bucurie. De pe margine, un evreu ortodox cu mustăţi răsucite şi boruri largi la pălăria neagră râde zgomotos şi îşi aşteaptă rândul la petrecut. Lângă, în secţiunea femeilor e mai linişte. Majoritatea stau lipite de zid cu mâinile şi cu capul şi se roagă. Unele citesc din cărţile sfinte. Altele îşi fac fotografii sprijinite de zid şi cu privirea zglobie.

Foto: Femei la Zidul Plângerii

Şi uite-aşa, un om s-ar putea trezi cu o bucăţică de foaie şi cu un pix în mână: „Scrie o dorinţă, bag-o-n zid!“. Misiune imposibilă. Ierusalimul e prea copleşitor pentru dorinţe. Pare aproape meschin ca într-un oraş încărcat cu atâtea milioane de rugăciuni, în toate limbile şi după toate dogmele, să scrii o dorinţă. Ce poate cuprinde bucăţica aia de hârtie, fluturată uşor de adierile vântului? Chestiuni de familie? de sănătate? de bani şi glorie? Aş, astea sunt aspecte care trebuie abordate toate deodată, toată lumea ştie. Nu se fac discriminări aici. Nu merge. Şi omul se apucă şi scrie, cam tremurat, ştiind sigur că nu există o formulare fericită: „Să se poată trăi“. Şi cu Dumnezeu înainte. Pentru că Zidul Plângerii se continuă în subteran. Tunelurile Kotel s-au păstrat intacte din perioada celui de-Al Doilea Templu, adică de mai mult de 2.000 de ani. Un tur ghidat poartă vizitatorul printr-un frumos labirint antic, unde se poate vedea, de pildă, cel mai mare bloc de piatră din fundaţia zidului: cam 13 metri lungime, peste 3 metri înălţime şi peste 4 metri grosime, adică 570 de tone sau cam opt tancuri. (Într-un film este explicat exact procedeul de construcţie. N-a fost uşor.)

 

Pe urmele lui Iisus

Foto: Incinta de la intrarea în Biserica Sfântului Mormânt, la ora 8.30 dimineaţa, când încă este liber

Foto: Pelerini, la Mormântul lui Iisus Hristos

O călătorie la Ierusalim nu e ca oricare alta, în oricare alt oraş. Credincios, agnostic şi chiar ateu, nimeni nu poate să nu pună piciorul prin locurile pe unde a călcat odată Iisus Hristos. Nu e o vizită care îţi schimbă viaţa radical, însă e posibil să ajute la reformularea unor concepţii. În orice caz, nu dezbatem asemenea lucruri, le ştie fiecare pe ale lui. Important de menţionat este, însă, faptul că Biserica Sfântului Mormânt e cel mai mare loc de pelerinaj al creştinilor de pretutindeni, deci e aglomerat. Aşadar, e bine să se înceapă pelerinajul de aici, încă de la deschidere. Spre pildă: e 10.00 dimineaţa şi în incinta de la intrarea în biserică stau de vorbă un preot îmbrăcat în haine ortodoxe, unul catolic şi un pastor neoprotestant, iar din depărtare vine un călugar cu straie monocrome şi lungi, legate cu o sfoară. Nu e un început de banc, e un fragment de realitate despre armonia multiculturală, deşi nu ştim despre ce vorbeau. Apoi, acest grup restrâns de feţe bisericeşti e înconjurat de zeci de oameni, în grupuri mai mari sau mici, cu însemne sau fără. Liderul unui grup de asiatici agită un steguleţ albastru şi oamenii cu şepci albastre îl urmează. Intră în biserică şi se aşază în linişte la coadă, în spatele unui grup mai mare de oameni cu şepci portocalii. Acesta e pelerinajul organizat.

Un alt punct de interes pentru credincioşi e Via Dolorosa. Şi aici e aglomeraţie şi, în plus, se dau coate. Drumul Crucii se află în cartierul musulman şi este format din 14 opriri pe care le-a făcut Iisus pe traseul său spre a fi răstignit, ultimele cinci aflându-se în Biserica Sfântului Mormânt. În opririle mai importante au fost ridicate biserici, unde credincioşii intră pentru câte o scurtă rugăciune. Într-una dintre aceste biserici se poate vedea şi o replică în mărime naturală a crucii pe care Iisus a purtat-o.

Foto: Mormântul Fecioarei Maria este amenajat frumos, cu multe cădelniţe colorate

Refăcând paşii lui Iisus înainte de a fi răstignit, un alt obiectiv este grădina Ghetsimani (foto dreapta). Astăzi, mica grădină cu măslini bătrâni e frumos amenajată, ca oricare parc, şi îngrădită, iar piatra pe care s-a rugat Iisus se află în biserica ridicată lângă. Ghizii din Ierusalim cunosc bine toate detaliile din Biblie şi explică de ce a ales Iisus acest loc pentru rugăciune: pentru că se află plasat pe dealul opus şi la acelaşi nivel cu Templul, ceea ce este adevărat şi chiar plăcut ochiului. În apropiere de grădina Ghetsimani, pe Muntele Măslinilor, se află Mormântul Fecioarei Maria, o bisericuţă construită în jos, în stâncă, de Împărăteasa Elena şi refăcută de cruciaţi. Aparte este însă faptul că se află în grija ortodocşilor. Se înţelege din capătul scărilor: tavanul e frumos ornat cu zeci de cădelniţe colorate. Iar la lumânări se află o fată din România, care a agăţat la întrerupătoare o iconiţă cu Arsenie Boca.

Foto: Un domn stă pe scări şi priveşte către Biserica Sfântului Mormânt cu speranţă

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: