O vizită la sfârşitul lui noiembrie în capitala Moldovei e ca şi cum ai pleca la drum cu maşina timpului şi ai ajunge într-un orăşel românesc de provincie din anii ’90. Şi-ţi place! Clădirile în stil sovietic din centrul oraşului, bărbaţii cu cojoace pentru care încă e la modă căciula rusească, vorba dulce şi, cumva, comică a moldovenilor – toate se adună sub cerul Chişinăului, un oraş încremenit în timp, dar fermecător.

Un city break în Chişinău şi prin împrejurimile oraşului nu intră, pentru foarte mulţi oameni, în competiţia celor mai tentante destinaţii turistice. De fapt, topurile realizate de unele publicaţii internaţionale aşază capitala Republicii Moldova la categoria celor mai urâte. Aşa este – pentru cei care sunt cu ochii numai după oraşe vibrante şi colorate, care abia aşteaptă să fie daţi pe spate de clădiri înalte, cu arhitectură cubistă, Chişinăul le-ar putea părea un loc dezolant şi trist, mai ales din cauza multor clădiri începute şi părăsite. Sunt însă lucruri mărunte care însufleţesc Chişinăul şi-l fac, de fapt, un oraş frumos. E ceva în aerul moldovenesc care emoţionează profund. Pe românii de dincoace de Prut, mai cu seamă. Odată ce păşeşti în Chişinău, eşti prins într-o mreajă care te face să zâmbeşti încontinuu. Poate fi numele unui restaurant, Rândunica Harnică, sau mesajul robotului unui bancomat care te întreabă dacă vrei chitanţă şi notează pe ecran: „Se tipăreşte cecul?“. Şi, mai presus de toate, ceva ce ar putea fi un banc foarte bun, dar e şi o realitate: ştiţi cum se numeşte mall-ul din Republica Moldova? MallDova.

„Oraşul din piatră albă“
Chişinăul e de departe cel mai mare şi mai plin de viaţă oraş al Republicii Moldova, ale cărui origini datează de şase secole, din anul 1420. Sau vorba cântecului: printre codri şi coline, lângă Nistru, lângă Prut, într-o zi cu voie bună, moldovenii... s-au născut! O mare parte din Chişinău a fost „nivelat“ în Al Doilea Război Mondial şi a fost lovit de un cutremur care a zgâlţâit România în 1940 şi care s-a simţit puternic şi peste hotare. Oraşul a fost reconstruit apoi în stil sovietic din 1944 încoace, când ţara a fost ocupată de fosta URSS, iar influenţele sunt vizibile şi astăzi la tot pasul. Majoritatea clădirilor însă sunt deschise la culoare, cu faţadele îmbrăcate în piatră albă de calcar. De aici, şi al doilea nume al Chişinăului, supranumit „Oraşul din piatră albă“.

E, în general, linişte în Chişinău şi plin de copaci. Se înalţă de-o parte şi de alta a drumurilor şi fac o boltă  care umbreşte străzile. Cele două parcuri principale, Parcul Catedralei şi Gradina Publică Ştefan cel Mare şi Sfânt – unde se află şi statuia lui Ştefan – sunt la poluri opuse. Oraşul e mic, astfel că într-o zi poţi să vezi mai toate obiectivele turistice, care se găsesc în inima oraşului. De-a lungul bulevardului principal, B-dul Ştefan cel Mare, îţi iau ochii clădirile Operei Naţionale, Parlamentul şi Guvernul, mai ales pentru că sunt cam ca ale noastre. Vizavi de Guvern, tronează Arcul de Triumf, construit în anul 1841, şi e probabil cea mai fotografiată clădire din oraş, după statuia lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, adevăratul trademark al Chişinăului!

Arcul de Triumf din Chişinău FOTO Mihai Pană

Ştefan cel Mare şi Sfânt şi restul
Atunci când mergi în Chişinău e ca şi cum te-ai duce acasă la Ştefan cel Mare. Voievodul moldovean e atât de omniprezent, încât ai impresia că pentru locuitori e eroul care a pus mica lor localitate pe hartă. Nu numai că Ştefan cel Mare şi Sfânt are statui, bulevard şi parc, dar apare pe absolut toate bancnotele din Republica Moldova. Şi încă mai e loc de creativitate.

Statuia lui Ştefan cel Mare şi Sfânt din Chişinău FOTO Mihai Pană

Unul dintre cele mai frumoase edificii din oraş e Muzeul Naţional de Artă din Moldova, care e păcat să nu fie vizitat şi pe dinăuntru. Clădirea datează din anul 1901, construită şi finanţată la iniţiativa Nataliei Dadiani, o renumită principesă şi pedagogă basarabeancă. Arhitectura, în stil clasic, cu elemente gotice, poartă semnătura lui Alexandru Bernardazzi, renumit pentru lucrările sale în Odessa şi Chişinău. Nu foarte departe e şi Muzeul Naţional de Istorie a Moldovei, care a fost construit, chiar de la începuturi, în clădirea istorică a Gimnaziului Nr. 1 de băieţi, ulterior Liceul de băieţi „B.P. Haşdeu“. Cutremurul din 1977, din nou resimţit şi la Chişinău, a distrus aproape complet clădirea veche, care a fost demolată şi înlocuită cu una nouă. Doar aspectul exterior este asemănător cu vechiul monument istoric.

Popor încrâncenat, dar frumos
Capitala Moldovei e la aproximativ 460 de kilometri de Bucureşti (pe traseul Bucureşti-Focşani-Bârlad-Huşi-Chişinău) şi drumul durează, cu maşina, şapte-opt ore şi multe playlist-uri schimbate. Trecerea „podului de flori“ e subtilă, îţi atrage atenţia o pancartă mare cu preşedintele recent ales în Republica Moldova, Igor Dodon, care mulţumeşte poporului „pentru susţinere“. Nu poţi să nu tresari la muzicalitatea limbii vorbite de vameşii moldoveni, care, oricât de aspri s-ar prezenta atunci când îţi verifică buletinul, îi trădează accentul plin de căldură şi parcă-ţi vine să-i iei în braţe, nu în serios. Dar să nu ne întrecem cu gluma mai bine.

Oameni ai Chişinăului FOTO Mihai Pană

Printre zidurile de piatră albă de la stradă, ale blocurilor comuniste cu faţade neîngrijite, ale numeroaselor clădiri începute şi neterminate, se ivesc oamenii, dar care nici ei nu sunt prea veseli. Moldovenii par un popor de oameni încrâncenaţi care nu râd prea des. Şi aşa, încruntate, femeile sunt superbe, din cap până în picioare, mereu gătite şi, oricât de frig ar fi, fusta e accesoriul obligatoriu. Pare că ăsta este secretul dacă vrei să intri în vreunul dintre cluburile din centrul oraşului seara, care are dreptul să-şi selecteze clienţii pe sprânceană. Nu merge să te prezinţi cu tenişi şi cu căciulă-n cap.

Mâncare şi gustoasă, şi ieftină
Mâncarea tradiţională are toate calităţile posibile. E gustoasă, ieftină, iar unele dintre feluri au denumiri care sună foarte comic. Zeama de pui, căci aşa spun moldovenii la ciorbă, Soleanka, plăcintele cu brânză şi verdeaţă sau – tot un fel de plăcintă – învârtita cu varză murată, cu bostan, adică dovleac, tortul local „Medovik“ sau, un alt desert, „Cuşma lui Guguţă“, care-s nişte clătite cu vişine cu cremă de smântână, cu zahăr vanilat şi frişcă, ornate cu ciocolată rasă – îţi lasă gura apă. Iar un prânz cu un meniu întreg, plus desert!, începe de la 40 de lei.

Parcul Valea Morilor, blocurile cu faţadă din piatră şi magazinul Bucuria, chiar de lângă fabrica din Chişinău: Fotografii: Mihai Pană, Anca Vancu

Mai presus de delicatesele moldoveneşti, de preţurile accesibile care-ncântă, de locurile – chiar dacă puţine – prietenoase, mai sunt vinurile. Oh, vinurile din Moldova! Sunt zeci, sute de vinării în toată ţara, care exportă anual sute de mii de litri peste tot pe glob. Locşorul ăsta cu aproximativ 4 milioane de locuitori, fâşia care se lipeşte de noi în partea de nord-est a ţării e ca o cramă în aer liber. Cumva. e uşor paradoxal Chişinăul. Deşi nu impresionează prin mai nimic arhitectural, lăsând impresia unui loc sărăcăcios, poţi pleca cu un sentiment de bine, relaxat şi odihnit, convins că vrei să te întorci. Să fie oare de la vin?

Bine de ştiut în Basarabia

• Este Wi-Fi gratuit în  majoritate cafenelelor şi restaurantelor, dar şi în Parcul Catedralei sau în Gradina Publică Ştefan cel Mare şi Sfânt. Un lucru bun  pentru că, odată ce treci Prutul, 1 MB de net costă cam 10 euro.
• Autobuzele arată ca acelea din anii ’90 cu care mergeau muncitorii la fabrică, iar o călătorie costă 3 lei, adică în jur de 60 de bani. Nu există abonamente de-o zi.
• Oricine merge în Basarabia recomandă călătoria cu autocarul sau cu maşina. Cu trenul, drumul e lung şi mult mai costisitor. Din Bucureşti, autocarul poate fi luat din Gara Filaret, iar un bilet costă între 65 şi 75 de lei, depinde de ora plecării.
• Fabrica Bucuria se află în oraş şi are un magazin lângă, deschis de luni până vineri, unde mai tot timpul sunt oameni înăuntru care aşteaptă la coadă. Cumpără sute de grame din toate soiurile DoReMi, Bucurel, Meteorit, Favorit, Baton, Grilaj, Chişinăul de Seară, dar tot nu-i întrec pe turiştii care, de obicei, pleacă cu câteva kilograme.
• Deşi limba oficială e limba română în Republica Moldova, sentimentul e că auzi mai des vorbindu-se în ruseşte. Anuţurile publicitare, numele magazinelor, plăcuţele de sub produsele amplasate în supermarket sunt scrise şi aşa, şi aşa.

<strong>Cricova, oraşul subteran plin cu vinuri</strong>

La doar 15 kilometri de Chişinău sunt Cramele Cricova (foto) şi n-ar trebui ignorate de pe harta turistică. Imaginaţi-vă un beci subteran, la o adâncime de 100 de metri, în care sunt depozitate milioane de sticle de vin. I se mai spune „oraşul subteran“, pentru că are o lungime de 120 de kilometri, unde nu poţi să te plimbi decât cu un trenuleţ turistic. Anul trecut, a fost organizat chiar un maraton european pe-o distanţă de 10 kilometri, practic, în subteran.

Numele de Crivova provine din slavona veche, care înseamnă „strigăt“. Explicaţia e din strămoşi, care ziceau că numele se trage de la forma oraşului. Pentru că localitatea arată ca o fâşie lungă, dacă ţipai dintr-un capăt, strigătul se întorcea din cealaltă extremă. La 18 februarie 1952, în epoca planurilor cincinale, Iosif Vissarionovici Stalin, prim-ministrul pe atunci al Uniunii Sovietice, a semnat documentul care a pus bazele industriei vinului în Republica Moldova şi a înfiinţat combinatul de vin Cricova.

Remior, meserie pe cale de dispariţie
Cândva carieră de piatră albă, astăzi Cricova e ca o reţea de tuneluri şi încăperi de păstrare a vinului, unde străzile numite „Cabernet“ sau „Sauvignon“, „Chardonay“ sau „Pinot“ duc spre camerele unde se păstrează valorile cramei: vinul şi şampania, fabricată după metoda celui mai bun vin spumant franţuzesc, a celebrului călugăr Dom Perignon. Reţeta? După metoda franţuzească, fiecare sticlă este plasată pentru fermentare în poziţie orizontală pe standuri de lemn special create. Pentru a nu avea probleme cu drojdia, zilnic, câteva lucrătoare le rotesc şi le înclină la un unghi de 45 de grade până ce sticlele ajung în poziţie verticală. Doamnele se numesc remiori şi rotesc până la 35.000 de sticle în fiecare zi.

Sala cu vinuri de colecţie de la Cricova Foto Mihai Pană

La o altă staţie se află depozitul de vinuri de colecţie, care are peste un milion de exponate. Cel mai vechi vin este vinul roşu „Ierusalim de Paşti“, produs într-un singur lot în anul 1902. Este unica sticlă din lume, pe umerii căreia stă steaua lui David. Mai este, de asemenea, colecţia particulară a feldmareşalului german Hermann Göring, mâna dreaptă a lui Adolf Hitler. A fost adusă în Moldova de către general în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial ca să fie aproape de el pe frontul de est.

Vinuri de colecţie la Cricova pentru politicienii români
Politicieni, celebrităţi şi colecţionari din întreaga lume au colecţii speciale - câteva zeci de vinuri în propria cază. Aceştia le-au primit simbolic atunci când au vizitat cramele de la Cricova. Sunt şi preşedinţii României Ion Iliescu, Traian Băsescu şi Klaus Iohannis (foto), care au primit câte-o cază plină cu sticle de vin, dar pe care s-a aşternut praful. Caza care a devenit personajul preferat al turiştilor şi e de departe cea mai fotografiată este cea a liderului de la Kremlin, Vladimir Putin, spun ghizii. Acesta a primit o colecţie în urma vizitei din septembrie 2002, când a şi scris în cartea de impresii a oaspeţilor de onoare un mesaj sec: „Cu un sentiment de admiraţie şi recunoştinţă, Vladimir Putin“. Mai generos a fost Iuri Gagarin, care ar fi stat în beciul de la Cricova două zile, pe 8-9 aprilie 1965, şi al cărui mesaj e înrămat sub fotografia lui. Celebrul cosmonaut a lăsat poate cel mai frumos compliment despre vinurile de la Cricova. A zis aşa: dacă nu va fi suficient aur pe Pământ pentru medalii oferite vinurilor excelente de la Cricova, le va aduce el de pe Lună.

<strong>Orheiul Vechi, un muzeu de piatră în aer liber</strong>

Vedere peste Orheiul Vechi Foto Mihai Pană

La 60 de kilometri de capitala Moldovei se află Orheiul Vechi, un complex natural, arheologic şi turistic. Aici pare că s-a adunat toată istoria ţării. Cât cuprinzi cu ochii, vezi grote, peşteri, caverne şi, pe ici pe colo, nişte călugări sihaştri. Complexul e aşezat în valea râului Răut, un afluent de dreapta al Nistrului, între satele Trebujeni şi Butuceni. Se spune că primii oameni s-au stabilit aici cu 40.000 de ani în urmă, iar de-a lungul timpului s-au perindat tracii, geţii, dacii şi alte neamuri. Sunt peste 350 de complexe rupestre, în jur de 100 fiind încăperi săpate de oameni pentru a crea lăcaşuri călugăreşti, iar 250 de grote carstice (eroziunea calcarelor şi a ghipsurilor de către apă) formate de procese naturale, dar folosite de oameni pentru apărare sau adăpost. Unele dintre peşterile săpate în stânci au chiar şi 2.000 de ani vechime. Ce mai, un muzeu în aer liber. Iar în ultimii ani, locul a devenit foarte turistic - genul de loc unde oamenii se îndrăgostesc de natură, de linişte  şi, mai ales, de mâncărurile şi vinurile tradiţionale.

Mănăstirea Butuceni, atracţia complexului,  este printre cele mai vizitate schituri rupestre din ţară. Peştera mănăstirii a fost săpată de 12 călugări ortodocşi în secolul al XIII-lea. Au muncit doar cu dalta şi cu ciocanul. Sunt chilii micuţe, cu tavanul săpat foarte jos. Legenda spune că aşa trebuia să fie construite întrucât călugării trebuia să se obişnuiască să meargă smeriţi, cu capul aplecat în faţa lui Dumnezeu.