TRAVEL 62 de minute în balon peste Cappadocia: zborul, drumul şi inefabilul

O vacanţă cum se cade: o călătorie cu balonul cu aer cald în zori, o drumeţie printre roci vulcanice sculptate de natură, simetric, în forme cam bizare, o vizită într-unul dintre cele mai frumoase situri din patrimoniul UNESCO şi o coborâre de trei etaje în măruntaiele de piatră ale Cappadociei.

Trezirea se face în toiul nopţii, la 3.30. Peste o oră este plecarea spre punctul de „decolare“, cu un microbuz al firmei care organizează zborul cu balonul. Vine chiar la ora stabilită şi nu aşteaptă mult, cinci minute, cât să se grupeze toţi somnoroşii. Înainte de îmbarcare se oferă o cafea turcească şi un mic senviş.

Oraşul Göreme nu are nimic din imaginea unei urbe a secolului XXI. E ca la ţară: fără blocuri, numai case cu ogradă – ba chiar se aud nechezând nişte cai, nu departe –, baruri cu terase pe care sunt grupate mese cu scaune din plastic şi, ici şi colo, drumuri de pământ. Ceva urme de lux se văd numai la hotelurile rămase cu luminile aprinse. Chiar în coasta uneia dintre oazele acestea de confort sporit stă o stâncă, nici prea înaltă, nici prea scundă, în formă cilindrică la bază şi uşor ascuţită-n vârf, cu o fereastră mică pe la jumătate – semn că pe undeva se găseşte şi o uşă. La 5.00 dimineaţa, omul are puterea să observe toate lucrurile acestea şi să se întrebe: cine stă, în zilele noastre, în oraş, într-o stâncă? Şi, mai ales, de ce? Cum o fi amenajat înăutru? O fi locuinţă de vară? Nu ştim, de unde să ştim?

Pe aripile vântului

Balonul se umflă cu aer cald dintr-un „jet de foc“ – chiar ca al pompierilor care ard cărţile în „Fahrenehit 451“, vine gândul. Cu puţin înainte de ora 6.00 se face îmbarcarea, atunci cand cântă mai tare cocoşii – şi, deopotrivă, muezinul, sărăcuţul, bată-l vina, tot acum face prima chemare la rugăciune.

Se decolează şi în câteva minute peisajul se schimbă brusc: o sută de baloane se leagănă alene deasupra Cappadociei. Pilotul nu poate controla direcţia de mers, numai altitudinea. Se merge pe aripile vântului, cum se spune. Fiecare vede ce vrea şi ce poate. Dedesubt, rămân în urmă casele şi hotelurile şi drumurile şi caii, tot, şi-n faţă, se ivesc, pe rând, pâlcuri de stânci cu vârfurile ţuguiate, văi golaşe, ce amintesc de peisajele selenare, străpunse din când în când de pâlcuri de arbuşti pitici şi flori de iris, mov. În zare, brăzdează norii primele raze de soare. Poate că relatarea aceasta rece nu atinge vreo coardă la vioară şi nici nu e nevoie. Fiecare trăieşte cum ştie mai bine ora lui la 850 de metri deasupra Cappadociei. Nu trebuie să se vorbească despre asta. E de ajuns că se întâmplă.Trebuie spus şi că în Cappadocia sunt cam 50 de firme care operează baloane cu aer cald, în fiecare orăşel din zonă, nu numai în Göreme. Preţul unui zbor este cam piperat – 150 de euro de persoană, negociabil – însă chiar şi aşa, este nevoie de rezervare din timp, măcar cu o zi în avans.

Piatra, bisericile şi „văile imaginaţiei“

După ce a fost traversată pe deasupra,Cappadocia e bine să fie luată şi la pas. Prima oprire, obligatorie, este la Muzeul în aer liber Valea Göreme, sit din patrimoniul UNESCO din 1984. Muzeul este o miniatură reprezentativă a peisajului natural şi cultural al Cappadociei: un complex monastic în care trăiau comunităţi creştine, fiecare cu propria sa biserică în piatră. Practic, au fost construite biserici una lângă alta, iar cu trecerea timpului, au fost repictate conform noilor dogme. Bisericile datează din secolele X-XII, când creştinii din regiune se confruntau cu diversele conduceri păgâne. Pe lângă frescele unice în iconografia creştină – între care cele mai interesante sunt imaginile ce ilustrează episoadele biblice din viaţa lui Iisus Hristos. Mai departe, Cappadocia poate fi explorată cu maşina sau la pas, pe linia autostrăzii, de unde pot fi admirate panorame ale văii şi pâlcuri de stânci care gâdilă imaginaţia – într-un loc vezi „Babele“ turceşti, într-altul se profilează parcă un chip de fată. Dar cele mai populare destinaţii de hiking şi plimbări rămân Valea Iubirii, Valea Porumbeilor şi Valea Cămilei.

O uşă deschisă cu 100 de creştini

Poate că cel mai impresionant loc de vizitat în zona Göreme este unul dintre oraşele subterane, săpate în piatră până la peste 80 de metri adâncime. Kaymakli este cel mai mare oraş subteran, iar Derinkuyu, cel mai adânc. Se desfăşoară pe opt etaje, dar deschise publicului sunt primele patru etaje. Oraşele troglodiţilor erau, de fapt, labirinturi imense, în care nu pătrundea niciodată lumina soarelui. Un furnicar, organizat dumnezeieşte: cu biserică, loc pentru depozitarea alimentelor şi a vinului, bucătărie, dormitoare private şi spaţiu pentru întâlniri publice. Se trăia la comun. Nu aveau proprietăţi ca aceia de la suprafaţă. Erau creştinii care îşi apărau credinţa cu preţul vieţii: la gurile de intrare în tunelurile subterane se afla o roată de piatră imensă, care era trasă numai în cazul unei invazii inamice. Cine era prins afară era jertfa. Înăuntru, era nevoie de peste 100 de oameni care să o urnească din loc. E drept, oamenii erau mici – prin tunelurile acestea se merge în poziţia piticului, nu e uşor deloc! – şi, din cauza lipsei luminii solare, nici nu aveau o viaţă prea lungă, media de vârstă era de aproximativ 30 de ani. Apărătorii credinţei erau, practic, nişte copii care trăiau încă în epoca de piatră.

„Ţinutul cailor frumoşi“, terenul de luptă al istoriei

Anatolia a văzut marile imperii prăbuşite, în moleşeala aceea de la sfârşitul decadenţei, cum spunea Verlaine. A prins istoria chiar de la început: la sfârşitul Epocii Bronzului, Anatolia Centrală era teritoriu hitit, cu centrul la Hattusa – astăzi, Bogazkale, Turcia. După căderea Imperiului Hitit, Mesopotamia şi-a extins aici controlul economic şi politic, înlăturat în mileniul al III-lea î.Hr. de regele Sargon din Akkad. Cappadocia a devenit atunci o colonie asiriană. Potenţialul economic al regiunii a crescut în mileniul următor, imediat ce asirienii au înfiinţat centre comerciale şi administrative. Au fost ridicate cel puţin 13 astfel de puncte de negoţ, numite „karum“ – dintre care cel mai cunoscut era Kanesh –, care făceau parte dintr-o reţea comercială largă, dezvoltată de Imperiul Asirian de la Marea Egee până la Valea Indului. Relaţiile dintre anatolieni şi capitala Asur au continuat pentru încă 150 de ani.

Fie ca cel mai tânăr să câştige

În secolele VI-IV î.Hr., Cappadocia a intrat sub influenţa Persiei şi a primit şi numele pe care-l are astăzi: forma „Katpatuka“ provine de la termenul persan „tukha“ sau „dukha“ şi se traduce prin „ţinutul cailor frumoşi“. Şi nu degeaba: caii din regiune erau faimoşi, aşa încât şi asirienii, şi perşii cereau de aici, drept tribut, cai şi măgari.

În campania sa împotriva Imperiului Persan, Alexandru cel Mare a ajuns până în apropiere de Cappadocia, unde l-a numit satrap pe persanul Sabiktas. Însă acestuia i-au succedat guvernatori macedoneni. În 281 î.Hr., în bătălia de la Curupedion, Lisimah, în vârstă de 80 de ani, a fost înfrânt de mai tânărul Seleucus Nicator, septuagenar. Aşa s-a instaurat conducerea seleucidă a Cappadociei. După moartea lui Alexandru cel Mare, a fost înfiinţat Regatul Cappadociei. Independenţa a adus cu ea şi numeroase intrigi pentru putere. Cappadocia a devenit un teatru de luptă pentru putere între diversele dinastii locale.

Un caravanserai - un fel de hotel al negustorilor - pe Drumul Mătăsii, în Aksaray; Foto: Matei Buţă

O provincie turcă pentru totdeauna

Criza a fost încheiată în anul 17 d.Hr., când Senatul Roman a hotărât să transforme Cappadocia în provincie romană, condusă de un procurator ales din ordinul ecvestru. După trei secole de stăpânire romană, Cappadocia a rămas moştenire Imperiului Roman de Răsărit (Bizantin), apărut în anul 395. Imperiul Bizantin a fost ţinta a numeroase atacuri din partea hunilor şi isaurienilor, astfel că a recurs la o reformă administrativă pentru a putea fi mai bine apărat. Cappadocia a intrat sub conducerea unui general care acţiona independent în recrutarea şi apărarea regiunii sale. Începând cu secolul al IX-lea, Anatolia a fost invadată de triburile turcice din Asia Centrală, din regiunea Ural-Altai, care se răspândiseră pe teritorii largi din China până în Europa. Treptat, turcii selgiucizi au împins spre vest graniţele imperiului lor. În 1071, împăratul bizantin Romanus al IV-lea a jucat ultima carte în tentativa de a salva Cappadocia: în lupta de la Malazgirt a fost înfrânt, cu pierderi foarte mari, iar Anatolia Centrală a fost ocupată definitiv de turci. Nu a mai fost recuperată niciodată.

În următoarele secole, Anatolia era arena de luptă dintre turci, cruciaţii porniţi spre Pământul Sfânt şi armatele bizantine. Până în secolul al XIV-lea, imperiul a fost împânzit cu şcoli, moschei şi caravanseraiuri. Unul dintre cele mai mari, datând din secolul al XIII-lea, poate fi astăzi vizitat în oraşul Sultanhani, provincia Aksaray, la 60 de kilometri de oraşul Göreme.

Chilipiruri avem, giuvaeruri avem

Bazarurile mici, de ocazie, se găsesc la tot pasul în Turcia; Foto: Matei Buţă

În Turcia, timpul parcă se măsoară în câte nimicuri ai reuşit să cumperi într-o jumătate de oră, cu câte inele, cercei, pandantive cu pietre semi-preţioase te-ai împodobit într-un sfert de oră şi în câte cafele turceşti ai băut în maratonul tău consumerist.

În Turcia, parcă simţul negocierii devine mai fin, mai ascuţită privirea care găseşte în cel mai ascuns colţ cine-ştie-ce borcan cu gem, mai ademenitoare adierea de cafea de după colţ. Creşte parcă şi sentimentul acela, care de obicei este ţinut bine sub control, că ai nevoie de toate lucrurile de pe pământ, de ajungi să te întrebi cu teamă cum ai supravieţuit până în acel moment fără seturi de pahare de ceai şi de ceşti de cafea, fără vreo trei eşarfe şi două genţi, fără o agendă, o cană, un suport pentru cană, fără zece punguţe cu mirodenii, un kilogram de fistic şi măcar un borcan cu sos de rodie; cum de nu te-ai gândit să-ţi decorezi biroul cu o statuetă de derviş rotitor – frumos, strălucitor, din metal! – şi nici nu ai avut farfurii de ceramică, decorate în motive florale otomane şi bizantine – mai ales că în Cappadocia olăritul se practică, organizat, din tată-n fiu, de sute de ani. Simţi că e momentul să repari greşelile trecutului. Le poţi avea pe toate.

În Turcia, totul e negociabil, nimic nu are preţ fix. Aşa cere aici bunul simţ, să te târguieşti, dar nu ca-n mahala, ci cu zâmbetul pe buze, cu câte o glumă plasată la momentul potrivit şi, mai ales, cu simţ practic. Asta este bişniţa la ea acasă – are, totuşi, candoarea ei.