Oraşul sfinţilor

Valea Umbriei văzută dinspre Bazilica Sfântul Francisc

Dacă luăm trenul de la Roma, în două ore ajungem în orăşelul în care a început povestea franciscanilor şi a clariselor. Cine nu merge la Assisi nu va simţi niciodată adevărata linişte a Umbriei şi pacea coborâtă pe terasele muntelui Subasio.

Primăvară, în mândra vale a Umbriei. În aer pluteşte mireasma măslinilor. E anul 1212 şi Chiara, frumoasa fiica a contelui Offreduccio, e sortită nunţii cu un bogat nobil din Assisi. Dar ea fuge de acasă la cel care uluise oraşul cu ani în urmă: fratele Francesco.

Cu ajutorul lui, Chiara intră într-o mănăstire de maici şi apoi înfiinţează propria ei congregaţie, la Biserica San Damiano. Locuitorii Assisi-ului de atunci n-ar fi bănuit că peste 800 de ani milioane de oameni dintr-o specie necunoscută lor şi numită „turişti" le vor vizita anual oraşul tocmai datorită celor doi.

Fără fratele Francesco şi sora Chiara, canonizaţi între timp şi deveniţi, în română, Sfântul Francisc şi Sfânta Clara, Assisi ar fi rămas un orăşel uitat de epoca modernă. Dar aceeaşi epocă face ca, astăzi, el să fie mult mai accesibil. Avionul te duce oricând până la Roma, iar de acolo cu trenul ajungi în două ore la Assisi. Credeţi-mă, merită.

Povestea lui Francisc şi a Clarei

Odată ajuns în oraşul clădit pe terasele muntelui Subasio, păşeşti înapoi în timp şi, imperceptibil, îţi umpli sufletul cu linişte, cu pace, cu iubire. Mergi pe străduţe din piatră care urcă şi coboară, printre case cu flori şi obloane colorate şi ajungi lângă lăcaşurile închinate sfinţilor deveniţi sinonimi cu oraşul: Biserica Sfânta Clara şi bazilica Sfântul Francisc. Ridicate în secolul al XIII-lea, ele se oglindesc şi se completează, la fel ca vieţile şi doctrinele celor doi.

Sfânta Clara e modestă, rezervată, având ca unic ornament o superbă rozetă. Bazilica Sfântul Francisc e un imn în piatră închinat unei vieţi trăite în har şi modestie. A fost ridicată de călugării franciscani după moartea veneratului frate şi cuprinde două biserici, de jos şi de sus. În ultima se derulează o capodoperă a picturii italiene: ciclul de fresce dedicate vieţii Sfântului Francisc, pictat de Giotto.

Pentru că s-a născut într-o familie bogată, Francisc a fost întâiul între tinerii petrecăreţi ai cetăţii, a luptat în războiul cu vecina Perugia, a fost luat prizonier, răscumpărat, s-a oprit să se roage în Biserica San Damiano, şi, într-o clipă de graţie divină, crucifixul de acolo i-a vorbit. A renunţat la avere şi a făcut jurământ de sărăcie, castitate şi umilinţă. În câţiva ani i s-au alăturat şi alţii, iar sfânta Clara a făcut apoi acelaşi lucru. Astăzi, ordinul franciscan şi ordinul clariselor sunt răspândite în toată lumea.

Kitsch şi autentic

Assisi, locul unde a început povestea, e vizitat de milioane de oameni veniţi să afle, în rătăcirea şi însingurarea vremurilor moderne, puţin din taina sfinţilor care s-au lepădat de toate şi s-au deschis către Ceruri. Judecând după liniştea şi chipurile fericite pe care le-am văzut acolo, aş spune că toţi pleacă mai bogaţi decât au venit.

Chiar dacă Assisi e, şi el, victima comercializării excesive şi kitch-ului cel de toate zilele. Şi aici veţi găsi solniţe şi căniţe în formă de călugări, brelocuri şi prosoape cu imnurile franciscane. Ce ar fi gândit despre toate astea sfântul care făcuse jurământ de sărăcie? Ar fi zâmbit, probabil, blând, ştiind că toate sunt deşertăciune, şi ar fi continuat să le predice păsărelelor, ca în fresca de o simplitate nepământească a lui Giotto.

Într-o seară a anului 2009, stau pe o bancă în Assisi. În spatele meu se întinde valea Umbriei, întunecată în veşnicia ei. Aici au trăit triburile umbrilor şi etruscilor, despre care azi nu se mai ştie aproape nimic. În faţă, se înalţă Biserica Santa Maria Sopra Minerva, ridicată pe locul unui templu roman.

Alături, două rusoaice îşi plâng viaţa de emigrant. Iar în dreapta, un grup de japonezi se fotografiază în faţa Bisericii Sfânta Clara. Şi peste toate trece şoptită chemarea Sfântului Francisc către iubire pentru fratele soare, pentru sora luna, pentru orice fărâmă de viaţă.

La Assisi cu Cristina Crăciun

La 31 de ani, Cristina Crăciun, redactor la Departamentul Film al TVR, călătoreşte fără să obosească vreodată.  Deşi aproape niciun loc de pe bătrânul continent nu-i e străin,  setea de a descoperi spaţii, oameni şi poveştile lor rămâne nepotolită. La început,  a călătorit prin intermediul cărţilor şi al personajelor de pe scenă. După terminarea studiilor de filologie şi teatru, aventura a ieşit din universul literaturii şi al teatrului şi a pornit în largul lumii reale. De atunci, multe dintre enigmele de pe hartă s-au elucidat şi multe aşteaptă să se dezvăluie.

La biblioteca orăşenească din Palatul Giacobetti, din secolul al XVII-lea, se păstrează arhivele de la Sacro Convento şi arhivele oraşului. Printre comorile pe care le adăposteşte se numără Biblia Sfântului Ludwig din Toulouse, cu miniaturi din veacul al XII-lea, precum şi cea mai veche scriere a Sfântului Francisc din Assisi, manuscrisul celebrului „Imn al creaturilor“.

Teatro della Concordia, aflat pe Monte Castello di Vibio din Assisi, este considerat cel mai mic teatru din lume, pentru că are în total 99 de locuri. Stagiunea s-a deschis la sfârşitul lui octombrie şi se va încheia la 8 mai 2010. Oferta este generoasă: spectacole diverse şi multe concerte de muzică clasică şi jazz. În seara de 5 decembrie, The Blues Brass Quintet, alcătuit din muzicieni italieni, va susţine un concert intitulat “Poveste din Dixieland”.