Din Constanţa spre Măcin se fac aproximativ 150 de kilometri. Apuci pe drumul naţional de Tulcea, care-n mare măsură seamănă cu un drum expres. Localităţile sunt puţine, ici-colo câteva turme de oi şi ciurde de eoliene mai înviorează peisajul. După localitatea Baia, faci stânga pe drumul 22D prin câteva localităţi care sună, s-o recunoaştem, ciudat. Mai întâi Caugagia, ceva mai apoi Atmagea, iar între ele sunt comunele locuite de o populaţie rusofonă, Slava Rusă şi Slava Cercheză, unde n-ai cum să nu observi că aproape totul s-a molipsit de la cerul senin de vară şi e albastru - gardurile, casele oamenilor, turlele şi corpul bisericilor. După Atmagea şi Ciucurova, drumul capătă un aspect realmente montan, cu serpentine, pante accentuate şi pădure pe care o despică elegant. Dobrogea de aici nu seamănă cu nimic din ce-ai văzut pe altundeva. Parcă peste ţărâna locului a dansat ţonţoroiul în vremuri demult apuse un uriaş, şi-a ieşit o vălureală admirabilă.

 


 

            Din Horia, trebuie să urmezi indicatoarele spre Brăila, trecând pe lângă localitatea General Praporgescu, apoi prin Cerna şi-n cele din urmă, după ce urci în pasul Priopcea, ajungi spre depresiunea Greci şi apoi Măcin. De aici munţii cei mai bătrâni ai României lucesc în zare tăios. Deşi sunt scunzi, nu lasă deloc senzaţia că ai avea de-a face cu nişte dealuri ca oricare altele. Dimpotrivă, par un soi de creastă alpină intrată la apă, regretând că de la orogeneza Hercinică, atunci când au luat naştere, şi până acum a trecut atâta amar de vreme. Se zăreşte deasupra localităţii Greci vârful Ţuţuiatul, care abia atinge 467m, dar este altitudinea maximă a acestor munţi şi a întregii Dobroge. Dacă vrei să ai parte de un traseu scurt şi spectaculos, drumul tău ar trebui să continue încă nişte kilometri buni spre Măcin, după care să coteşti la dreapta spre locul care pe vremuri se numea Regia Tutunului, şi-n care azi se mai văd construcţiile unei cariere şi o mânăstire clădită recent cu hramul Izvorul Tămăduirii.

 

 

            În apropiere de mânăstire se poate lăsa în siguranţă maşina. Aici există pădure, zonă de camping şi grătar, izvor, iar locul pare răcoros chiar şi-n zilele când meteorologii emit coduri şi se joacă de-a curcubeul. De aici însă începe frumosul traseu în circuit numit Culmea Pricopanului, cea mai spectaculoasă porţiune a crestei Munţilor Măcin. Traseul este marcat foarte bine, cu bandă albastră, în circuit, cu întoarcere la maşina lăsată lângă mânăstire, şi se poate parcurge în 3 ore jumate, patru, dacă ai pas şi atitudine de cintezoi vesel, şi-n cel mult cinci ore, dacă te-ncearcă tonusul unui leneş, şi-acela plictisit.

 

 

Drumul nu pune probleme nici de orientare, nici de efort, şi e nevoie de un bagaj minim din care ar trebui să nu lipsească apa, fiindcă pe drum surse de rehidratare nu prea sunt.

            După ce treci de izvorul de leac, poteca urcă de-a coasta şi-ncepe să se strecoare printre veritabile menhire autohtone cu care se va fi antrenat cândva un Obelix local.

 

 

După aproximativ 250 de metri diferenţă de nivel urcaţi şi o schimbare de direcţie la nouăzeci de grade, ajungi pe creastă şi vezi cam ce te-aşteaptă - o înşiruire de vârfuri, şei, pietre, o creastă pe care, dacă ai rupe-o complet din peisaj, ai putea s-o plasezi oricând într-un masiv cu cel puţin 2000 de metri mai înalt. Totul aici e la îndemână, dar îţi dă senzaţia de măreţie. Poteca de regulă ocoleşte principalele înălţimi şi se menţine pe versantul de nord-est, dar vârfurile n-au cum să nu te captiveze, când prin nume amuzante (Caracaliu), când înfricoşătoare (Şerparu). Într-un final, se atinge înălţimea maximă pe Şulucu Mare (370 de metri), de unde privirile se scurg nostalgice când spre Dunărea Veche, când scrutează zona păduroasă Nifon-Hamcearca.

 


 

Deşi efortul până aici nu a fost mare, ai senzaţia că ai ţara la picioare, că poţi să zbori, că eşti regele lumii, cam ca Leo atârnat de prova Titanicului. Porţiunea descendentă e pitorească traversează o pădure deasă, iar ultima bucată de drum merge chiar printr-un pârâu care, în veri mai secetoase, scade considerabil în debit.

 


 

Nu te speria dacă în pădure vezi porţiuni de teren scormonite bine, de parcă toate cârtiţele de pe faţa pământului ar fi pus aici de-un miting. Zona e frecventată de mistreţi care, mai cu seamă noaptea, râmă şi scurmă pământului în căutare de... ei ştiu ce. Ziceam ceva de un Obelix autohton mai devreme? Se pare că i-au mai scăpat ceva porculeni.

            Tura s-a încheiat cu bine, dar ziua e încă lungă, şi-ar fi păcat să nu te mai bucuri un pic de frumuseţea locurilor. De la Măcin te întorci către Cerna, dar înainte de a intra în comună te abaţi spre stânga, acolo unde vezi inscripţia „Centru de echitaţie – manej“.

 

 

După vreo doi kilometri de forestier care-ţi gâdilă amortizoarele, ajungi în dreptul mai multor construcţii şi-l cunoşti pe nea Marian. Marian Berca. El e cel de la care vei învăţa în următoarele două, trei ore cum să strigi un cal, cum să-l struneşti, cum să-l cârmeşti, când să-l laşi să mănânce şi când să-i dai pinteni. O tură cu caii de aici ţine de obicei aproximativ două ore. 

 


 

După câteva circuite prin manej pentru acomodare, se pleacă în grupuri mici – între trei şi şase cai – cu ghid. Plimbarea nu e însă una de voie, ci include un circuit complet peste munţi, vârfuri şi coame, cu povârnişuri pronunţate şi coborâri aşijderea.

 

 

Dacă te afli pentru prima oară pe cal, aşa cum a fost şi cazul meu, prima impresie e de tangaj total. Ai senzaţia că totul în jur se mişcă, iar nenea care a cerut un punct fix ca să răstoarne lumea se vede treaba că nu s-a suit în cârca unui bidiviu, să vadă că pentru aşa un scop e nevoie de un punct mobil şi cabalin.

            Paşa, Cezar, Mirela, Nedjari, sunt numele animalelor blânde şi muncitoare care asudă din greu cu tine în spate, purtându-te peste coame, printre pietroaie uriaşe sau ţestoase ieşite să-şi facă siesta în iarbă. Ochii, pe care trebuie să-i ţii neapărat în faţă, nu în jos, se lipesc în toate zările de verdeaţă, de paletele eolienelor, de coada calului din faţă. 

 


 

După două ore de traseu variat şi pitoresc te dai jos ca un urmaş al lui John Wayne care a îmbrăcat pantalonii nepotriviţi, îi mulţumeşti lui nea Marian pentru tot şi proniei cereşti pentru că nu-ţi lipseşte niciun mădular de pe inventar, şi te poţi refugia în pădure la umbră. Aici activităţile pot fi multiple, de la badminton ori fotbal, la friptceafădeporcviteză şi de la admirat de păuni, la visare cu ochii deschişi şi lipiţi de verdele Măcinului.

 


 

Cifre: 20 de lei, atât costă o oră de echitaţie la Cerna, în judeţul Tulcea, peste culmile Măcinului. De aceşti bani primeşti ghid, echipament complet, training pe repede înainte şi, evident, cal.

 


 

Când să mergi: Dacă te temi de reptile, evită zilele însorite de vară. Primăvara, sau zilele mai noroase sunt numai bune pentru a lua la picior Culmea Pricopanului sau la copită împrejurimile comunei Cerna.

 

 

Nu rata: Dacă timpul îţi permite, abate-te o oră şi pe la lacul Iacobdeal, în apropiere de cariera Turcoaia, un ochi de cer verde într-o mare de lespezi marţiene, în care cei mai curajoşi fac plonjoane ba artistice, ba caraghioase, în vreme ce noi, ceilalţi, ne îngropăm gândurile, grijile şi poate şi un dumicat de suflet.