Minunile turistice ascunse ale Europei. 2.700 de kilometri cu maşina prin Balcani, cu escală în Riviera Albaniei

Albania are sute de kilometri de graniţă cu marea. Informaţia „m-a trăznit“ acum câţiva ani, când mi-am zis că ar trebui să fie ieftin şi că este dubios de nepromovată turistic, comparativ cu mult mai celebrii vecini din Grecia. Gândul mai mult neserios de la început s-a transformat în primăvara lui 2018 într-o călătorie în doi cu maşina, cale de 2.700 de kilometri.

Am văzut cinci ţări şi patru capitale din Balcani în şapte zile şi şase nopţi prin hoteluri. Am plecat din Bucureşti, am ieşit din România prin Giurgiu/Ruse, am traversat Bulgaria, Macedonia, Albania, Muntenegru, Serbia şi am reintrat în România pe la Porţile de Fier – Bucureşti.

Cum se spune la noi, în România, ca să-i parafrazez pe decidenţii noştri politici, o dată în viaţă eşti dator să vezi Balcanii, aşa sălbatici cum ai auzit tu c-ar fi. Mi-am reconfirmat la finalul călătoriei că ideile preconcepute fac mult rău în lume. Ceea ce odinioară a fost infamul butoi cu pulbere al Europei arată azi ca o Dacie Logan în plină acceleraţie. Înainte de drum am primit o urare sarcastică: „Îţi doresc să nu te răpească rakeţii din Albania chiar de ziua ta (care s-a nimerit în timpul excursiei)“. N-am văzut rakeţi, ceea ce nu înseamnă că n-ar fi, dar sigur nu răpesc turiştii pe care Albania munceşte de câţiva ani, încă fără suficientă convingere, să-i câştige.

Propun o relatare utilitară, care i-ar putea ajuta pe cei care se gândesc să încerce o excursie similară. Este posibil ca, la finalul ei, să vă fie poftă.

Toate ţările balcanice din afara spaţiului Uniunii Europene, inclusiv Kosovo, pot fi vizitate de români doar pe baza cărţii de identitate. Se mai cere, în plus, la graniţă cartea verde a autovehiculului, pe care o primiţi în acelaşi timp cu poliţa de asigurare obligatorie şi care vă acoperă în caz de accidente în străinătate. N-am avut probleme cu vameşii la niciunul dintre punctele de trecere ale frontierelor.

Bulgaria, încă recunoscătoare fraţilor ruşi

Grupuri statuare dedicate fraţilor ruşi elibertori în centrul Sofiei

Prima oprire după Bucureşti a fost Sofia, unde-am înnoptat la o pensiune din zona rezidenţială cu un scor rezonabil pe booking.com. Cu tot respectul pentru vecinii bulgari, Sofia este un oraş destul de trist. Oraşul suferă din cauza arhitecturii clasicist-socialiste, pe care s-a reconstruit în anii comunismului şi care-a distrus orice urmă de centru vechi. Zona centrală este înţesată cu grupuri statuare şi cu monumente gigantice care-i preamăresc pe fraţii ruşi eliberatori. Sunt nişte opere de artă în sine, atent lucrate, care-ar putea ajuta oraşul să atragă turişti excentrici, din ţări care n-au cunoscut dictaturi comuniste. Pentru noi, românii, poate fi împovărător.

Catedrala Aleksandr Nevski din Sofia, poate una dintre cele mai frumoase din Europa

Singura clădire cu adevărat frumoasă din oraş este Catedrala Aleksandr Nevski, ridicată în stil neo-bizantin la începutul secolului trecut şi sediul Patriarhului Bulgariei. Din punctul meu de vedere, este una dintre cele mai frumoase biserici din Europa. Pe de altă parte, oraşul arată foarte bine administrat. Sunt benzi speciale pentru autobuze, poliţişti care ridică imediat orice maşină care opreşte cu avarii pe marginea bulevardelor, parcări exclusiv cu plată în centru, curăţenie, în general. Recomand o masă la restaurantul Raketa Rakia, unde-am mâncat în doi un meniu săţios şi delicios, cu aproximativ 20 de euro. Au încercat, printre altele, nişte coaste de porc prăjite şi acoperite cu miere extrem de gustoase.

Macedonia, o ţară în plină reconstrucţie

Centrul oraşului Skopje, reconstruit în stil neo-clasic pe malul râului Vardar

Din Bulgaria am pornit spre Skopje. Drumurile Macedoniei, în apropiere de graniţa cu Bulgaria, sunt destul de proaste. Ulterior, însă, am ajuns pe şosele cu statut de drum european din zona montată, proaspăt asfaltate şi plăcute la condus. Pe măsură ce ne-am apropiat de capitală, am avut parte de tot mai multe sectoare de autostrăzi de bună calitate. Alţi zeci de kilometri de autostradă sunt în construcţie, pe şantiere unde chiar pare că se munceşte. Spre deosebire de Bulgaria, în Macedonia nu trebuie cumpărată vignetă. În schimb, am achitat taxe de autostradă la intervale de 15-20 de kilometri, cu valori între 40 şi 60 de eurocenţi. Un leu românesc este echivalentul a 13 denari macedonieni. Un litru de benzină costă 70 de denari, adică 5,26 lei. Este o ţară în care este bine să vă faceţi plinul fiindcă, începând din Albania, preţurile la combustibil sunt foarte mari.

Capitala Skopje este în plină reconstrucţie, începută în urmă cu aproximativ 10 ani. Viaţa se învârte pe malul râului Vardar, cu clădiri impresionante ridicate în câţiva ani în stil neo-clasic, poduri pietonale şi rutiere „păzite“ de pe balustrade de o mulţime de statui dedicate artiştilor şi oamenilor de cultură importanţi ai ţării. În piaţa din centrul oraşului tronează statuia de 22 de metri dedicată lui Alexandru Macedon (foto stânga). Însă numele marelui făcător de imperiu nu este menţionat explicit pe frontispiciu.

Disputele lungi şi contondente dintre Macedonia şi Grecia, prin care-şi revendică teritorii şi chiar istoria, au generat şi acest monument impozant, prin care macedonenii le-au transmis o aluzie fermă vecinilor din sud. Există suspiciuni de kitsch în modul în care administraţia oraşului a gândit noua faţă a capitalei. Cu siguranţă, însă, oferă un spectacol impresionant şi relaxant. Apoi există partea musulmană a oraşului, cu bazarul considerat o copie la scară redusă a celui din Istanbul, cu baia turcească uriaşă şi încă funcţională, cu nenumărate moschei foarte frumoase şi cu ruinele cetăţii preistorice. Oamenii de diferite confesiuni religioase trăiesc în pace în Skopje, iar oraşul este vizitat de tot mai mulţi turişti europeni.

Ohrid, marea din munţi

Drumul a continuat spre lacul Ohrid, în sudul ţării, „marea din munţi“ a macedonenilor. Este o întindere de apă uriaşă, împrejmuită de culmi înalte, din care în jur de o treime aparţine Albaniei. Atât oraşul, cât şi lacul au fost incluse în patrimoniul UNESCO în anii ’80. Staţiunea în continuă dezvoltare turistică este vizitată preponderent de macedoneni. Ne-am cazat foarte ieftin la un hotel de patru stele construit recent pe una dintre culmile care înconjoară lacul. Priveliştea de dimineaţă asupra lacului albastru cu inserţii de turcoaz la mal merită cu siguranţă mai mulţi bani.

Locul de naştere al alfabetului chirilic

Oraşul are un centru istoric foarte frumos, cu câteva zeci de mănăstiri ortodoxe străvechi şi bine conservate. Potrivit unei legende locale, Ohridul a avut cândva 395 de biserici şi capele. De altfel, localitatea este centrul Bisericii Ortodoxe a Macedoniei. În secolul al IX-lea, a devenit unul dintre cele mai importante centre culturale din Balcani, rivalizând cu Preslavul, capitala Ţaratului Bulgar. Marea supriză a fost să descoperim că Ohridul se revendică drept „patria“ alfabetului chirilic. Datele istorice certe arată că doi fraţi călugări, Chiril şi Metodie, ridicaţi ulterior la rang de sfinţi în calendarul Bisericii Ortodoxe, au inventat alfabetul glagolitic, în timpul misonariatului lor din Moravia, pe teritoriul Cehiei de astăzi. Ţelul celor doi a fost să traducă Biblia într-un limbaj care putea fi înţeles de către credincioşii slavi. Glagoliţa, cum a mai fost denumită în România, se baza mult pe alfabetul grec, şi i s-a spus mai la început, simplu, „slavic“.

Biserica Kaneo din Ohrid, unul dintre cele mai fotografiate obiective turistice FOTO balkaninsight.com

Limbajul celor doi fraţi a ajuns şi în Balcani şi a fost preluat de către Clement, un învăţat din Ohrid care l-ar fi simplificat în ceea ce este cunoscut astăzi drept alfabetul chirilic. Statuia Sfântului Clement tronează la loc de cinste în centrul Ohridului, iar localnicii nu exprimă dubii în privinţa „paternităţii“ chirilicului. Cu toate acestea, în buna tradiţie a contrelor dure între ţările vecine din Balcani, bulgarii au emis teorii istorice potrivit cărora alfabetul chirilic ar fi fost creat, în realitate, la Preslav. Disputa este departe de a ajunge la un numitor comun, iar o remarcă făcută în 2017 de către preşedintele rus Putin, potrivit căreia „alfabetul şi literatura slavă au ajuns la noi din Macedonia“, i-ar fi făcut pe bulgari să vadă roşu în faţa ochilor.

Ohridul mai este cunoscut şi pentru bijuteriile din perle produse acolo după reţeta unui meşter rus ajuns în oraş în anii ’20 ai secolului trecut. Este plin de comercianţi care vor încerca să vă vândă perle false, dar singurele originale recomandate de cunoscători sunt cele din magazinele Filevi, făcute dintr-o emulsie specială din oasele unui peşte din lacul Ohrid, frumoase şi relativ ieftine. Am mâncat bine şi la Ohrid, la restaurantul Cun. Printre altele, o fasole prăjită şi coaptă şi o salată shopska, echivalentul celei greceşti. Balcanicii se pricep la mâncăruri grele, cu multă carne bine făcută, cu micii lor în care insistă ceva mai mult pe carnea de oaie. Am avut parte şi de-un recital foarte plăcut a doi lăutari locali, care-au reinterpretat într-o manieră originală cântece celebre, precum „Que sera, sera“.

Albania, mare, soare şi construcţii ilegale

Ţărmul Mării Ionice, în Saranda

Şi am trecut în Albania, unde-am cutreierat trei zile. Iniţial, am coborât dinspre centrul ţării către sud, în staţiunea Saranda, una dintre perlele litoralului albanez, un oraş cu o istorie încărcată, punct strategic la Marea Ionică cucerit de greci, germani, italieni şi britanici, în succesiune, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. În 1945, oraşul a fost predat forţelor comuniste, iar rezultatul pe plan arhitectonic îşi arată urmele dezolante şi acum. Blocurile muncitoreşti în ruină se înşiră pe culmile oraşului. În plus, aproape toată Albania mai suferă şi din cauza unei nebunii din anii ’90, când mii de oameni au început să construiască fără avize legale. O reformă drastică ulterioară instituită de guvern a presupus stoparea construcţiilor, rămase de atunci în diverse stadii de ruină. Peste tot, poţi vedea betonul brut abandonat cu fierul ruginit apărând inconfortabil în schelele construcţiilor. Nu este plăcută la vedere Saranda, dar poate compensa cu priveliştea mării curate şi liniştite. Saranda se află la 30 de minute distanţă cu bacul de insula grecească Corfu, o vizită care ar costa cam 50 de euro cu maşina şi care probabil merită făcută, dar nouă nu ne-a mai permis timpul.

Câţiva kilometri mai la sud se află staţiunea Ksamil, a cărei plajă rivalizează la frumuseţe cu cele mai faimoase din Grecia. Este înconjurată de insuliţe la care se poate ajunge înot, cale de 80-100 de metri. Tot acolo am mâncat şi cea bună mâncare din Albania, la un restaurant numit Guvat. O combinaţie de midii fierte cu sos mediteranean şi o brânză de oaie cu mirodenii coaptă la cuptor, una dintre specialităţile albaneze care merită încercate.

Plaja din staţiunea Ksamil FOTO trecator.ro

Am vizitat apoi Laguna Ochiului Albastru, la câţiva kilometri de Ksamil, una dintre destinaţiile turistice celebre ale Albaniei. Este locul din care izvorăşte râul Bistrice, dintr-o grotă adâncă de peste 50 de metri, dar imaginea de sus a grotei, cu nenumărate nuanţe de culori variind între albastru şi verde turcoaz, este cea care atrage cohorte de turişti. Locul este un parc natural minunat, bine protejat, cu fluturi violeţi ireali care se joacă prin vegetaţia cu aspect luxuriant. În imediata apropiere se găsesc ruinele unui fost oraş antic numit Butrint, extrem de prosper la vremea lui, aflat cu administraţie bizantică şi veneţiană, încă foarte bine conservat. Locul, cu care albanezii se mândresc mult, se află de asemenea în patrimoniul UNESCO.

Laguna ochiului albastru, o rezervaţie naturală spectaculoasă

Bustul lui Nicolae Iorga din Saranda

O plimbare de seară pe faleza din Saranda ne-a prilejuit o descoperire mai mult decât surprinzătoare: bustul lui Nicolae Iorga, montat pentru eternitate la umbra a doi palmieri impozanţi. Am aflat apoi că istoricul român are un rol esenţial în apariţia Albaniei moderne şi că totul a pornit de la o descoperire pe care Iorga a făcut-o în 1915 cercetând în arhivele Bibliotecii Laurenziana din Florenţa: un act liturgic datând din secolul al XV-lea, care a fost atestat drept primul document în limba albaneză.

Iorga a redactat ulterior prima carte de istorie a Albaniei, iar documentele dezgropate de istoricul român au fost folosite de delegaţia albaneză la Conferinţa de Pace de la Londra din 1919, unde Albania a cerut recunoaşterea graniţelor ţării şi a limbii. Drept recompensă pentru aportul uriaş la definirea istoriei ţării, regele albanez Zogu i-a oferit lui Nicolae Iorga un teren la malul mării în Saranda. Istoricul a donat terenul statului român şi a cerut să se construiască acolo un institut român de cercetari arheologice şi marine. Clădirea a fost ridicată în 1937, iar institutul a funcţionat până în 1940, anul asasinării lui Iorga.

La sfârşitul războiului, clădirea a fost ocupată de germani şi italieni şi a fost cedată apoi mişcării socialist-comuniste albaneze, iar statutul de proprietar al statului român a devenit incert. În anii ’90, imediat după căderea regimului comunist albanez, clădirea a fost preluată de un om de afaceri local şi transformată în restaurant. Se pare că existe tentative dipplomatice făcute de statul român pentru a reintra în posesia institului, dar vagi şi neconvigătoare. Bustul lui Nicolae Iorga de la Saranda a fost descoperit în noiembrie 2016, la iniţiativa Institutului Cultural Român.

Muntele-surpriză din Riviera Albaniei

Am pornit apoi spre nord, pe coastă, pe traseul de peste 70 de kilometri numit şi Riviera Albaniei. Drumul virajat este încântător, iar pe traseu sunt nenumărate plaje, populare sau sălbatice, în care merită să opriţi: Palasa, Dhermi, Bunec, Himara sau Borsh. Sunt cel puţin la fel de frumoase ca cele din mările Greciei, dar cu siguranţă mult mai puţin aglomerate. Supriza plăcută a apărut la mijlocul traseului, când serpentinele au urcat din senin, de la nivelul mării până în nori, la 1.027 de metri, prin trecătoarea Llogara. Acolo în vârf se află şi un parc natural impresionant.

Am ajuns la Vlore, capătul de nord al rivierei albaneze, un oraş dintr-un cu totul alt film. Este reconstruit recent, cu plaje întinse şi late şi construcţii ridicate la o distanţă apreciabilă de ţărm. S-au respectat acolo toate normele în construcţii, iar staţiunea ultramodernă şi luxoasă mi-a amintit de Malaga. Dacă doriţi să ajungeţi la Marea Ionică, este locul în care recomand să vă cazaţi.

Imagine din Vlore, oraş ultramodern care aminteşte de Malaga

Drumul nostru a continuat ulterior spre capitala Tirana, la intrarea căruia tronează impresionantul drapel al Albaniei. Oraşul n-a suferit atât de mult din cauza molimei comunismului. Influenţa musulmană se vede în multe construcţii din centru, pictate în culori aprinse. Am găsit şi un mall cu o arhitectură specială. Mi-au mai plăcut şi semafoarele, luminate în verde sau roşu cu tot cu stâlpii pe care se atârnă lămpile.

Centrul Tiranei

Ultima oprire peste noapte în Albania am făcut-o în oraşul Shkoder, în nord, în apropierea căruia se află Parcul Naţional Theth, plasat de Trip Advisor drept una dintre destinaţiile de vacanţă cele mai frumoase din lume. Este complicat de descris în cuvinte frumuseţea peisajului montan salbatic traveresat de râuri turcoaz şi aprins de vegetaţia montană, pe culmile sculptate de vânt şi de torente. De altfel, verdele vegetaţiei alpine şi turcoazul râurilor care traversează Albania ar putea fi marca acestei ţări atât de subapreciate turistic. Aveam să o remarcăm ultima dată pe drumul din munţi care face trecerea spre Muntenegru, prin trecătoarea Leqet e Hotit. Refăcut recent şi în timp scurt, cu fonduri europene de preaderare, drumul este, de asemenea, recomandat ca fiind printre cele mai frumoase şosele montane din Europa.

Şoferi groaznici

Albania a avut unul dintre cele mai represive regimuri comuniste şi a fost vreme de decenii ţara cel mai greu accesibilă turistic din lume. După 1990, a avut de asemenea un traseu politic sinuos, cu o democraţie greu câştigată şi o corupţie care roade permanent la temelia progresului. Albanezii tineri sunt conştienţi că depinde doar de ei să înfrângă clasa politică necinstită. Drumul lor este încă lung. Îmi aduce aminte de România de acum 15-20 de ani. Nimeni nu eliberează bon fiscal. Mi-a fost şi jenă să cer vreodată, de teamă că nu vor fi avut nici măcar casă de marcat. Albanezii sunt cei mai groaznici şoferi pe care i-am cunoscut. Dacă un Mercedes se află în spatele tău în Albania, regula e că te va depăşi la un moment dat, în cel mai riscant punct posibil. Unii mi-au făcut impresia că s-au abătut kilometri întregi de la drumul lor doar ca să mă depăşească. 1 leu românesc este echivalentul a 28 de lek albanezi. Comercianţii sunt dispuşi să primească şi euro, lek, plus lek şi euro în combinaţie. Îţi pot da rest de la euro în lek, însă la nişte cursuri stabilite ad-hoc, la care poţi pierde 2-3 euro la o notă de 20 de euro. Plăţile cu cardul sunt greu acceptate fiindcă există comisioane mari la tranzacţii mici, şi niciodată în benzinării.

Recomandarea este să schimbaţi în moneda naţională la casele de schimb valutar la începutul excursiei pentru a evita posibelele complicaţii. Benzina costă în jur de 1,40 euro litrul şi este printre cele mai scumpe din Europa. Drept urmare, şi preţurile la bunurile de consum sunt ridicate, uşor peste nivelul României. Este greu de înţeles cum supravieţuiesc albanezii de rând, care câştigă în medie 10-11 euro pe zi. Cei mai mulţi pleacă la muncă în Europa, mai ales în Italia. Mulţi se întorc şi deschid afaceri locale.

În Shkoder, la restaurantul Pizza Italia, am mâncat una dintre cele mai bune pizza din viaţa mea. Făcută de tineri şcoliţi în Peninsulă. Albania, spre deosebire de România, chiar s-a războit cu mai toţi vecinii şi ar putea acuza interese străine care ar cauza subdezvoltarea. Cu toate acestea n-o fac, iar investiţiile în infrastructură începute în ultimii ani sunt coerent şi rapid dezvoltate, în ciuda clasei politice extrem de corupte. Un localnic mi-a spus că permisele lor de conducere nu sunt recunoscute în Grecia şi că albanezii le-au întors „favoarea“ vecinilor din sud. În ciuda acestor contre, în care fiecare ţară din Balcani îşi împarte pumni cu vecinii, eforturile diplomatice din ultimii ani par a duce la o relaxare a relaţiilor, iar toate ţările lăsate în afara civilizaţiei europene ar putea fi acceptate în Uniune în următorii ani.

Muntenegru, un loc unde trebuie revenit

Intrarea în Muntenegru a fost o aventură în sine. Şoseaua montană superbă construită prin trecătoarea Leqet e Hotit s-a terminat brusc şi am intrat pe un drumeag ultravirajat şi abrupt al cărui asfalt bătrân părea că n-a mai fost atins de roată de maşină din Evul Mediu. Apoi până şi această rămăşiţă de civilizaţie s-a terminat, la un loc cu speranţele noastre că GPS-ul ne mai arată ruta corectă. Am parcurs încă doi kilometri prin mărăcini şi bălţi uriaşe. Un cioban ne-a făcut semne că suntem pe drumul cel bun şi ne-a reaprins nădejdea că nu va trebui să traversăm muntele înapoi până la următorul punct de trecere a frontierei.

Trecătoarea Leqet e Hotit, un drum montan extrem de spectaculos, la graniţa Albaniei cu Muntenegru

După pătura deasă de vegetaţie a apărut în cele din urmă, de nicăieri, o baracă din lemn din care cobora peste drum o barieră ruginită: era, într-adevăr, partea albaneză a graniţei. Un domn cârpit de somn în mijlocul zilei ne-a luat documentele înăuntru. Cum sau dacă într-adevăr le-a verificat într-o bază electronică de date nu ştiu. Fiindcă n-am reuşit să detectez vreo reţea de electricitate. E posibil să fi avut vreun generator de curent electric pe undeva. După câteva minute încordate, ne-a ridicat bariera şi ne-a scris cu degetul pe parbriz „15“ drept răspuns la interogaţie „gas station, what distance?“. Vecinii grăniceri muntenegreni aşteptau la vreo 50 de metri mai încolo, după alt colţ de drum. Ne-am putut conversa în engleză cu ei şi am aflat că ar trebui să ne abatem din drumul nostru spre Belgrad dacă vrem să ajungem la cea mai apropiată benzinărie. A fost idilic, romantic, prea ca la ţară, în sensul frumos. Ca în filmele cu acţiunea plasată la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, când un cuplu de ilegalişti răsuflă uşurat după ce trece graniţa spre libertate.

Am făcut două ore jumătate prin Muntenegru, în drumul spre Serbia. Ţara are un statut incert, după ce şi-a proclamat independenţa recent. Ultimii ani o indică totuşi cu o creştere economică constantă. Cu toate acestea, n-are încă o monedă proprie. Tranzacţiile se fac preponderent în euro. Benzinăriile sunt greu de depistat. Par a fi afaceri pornite de întreprinzători locali la colţul străzii, iar dacă vă gândiţi la pompe care să afişeze litrajul în format digital, luaţi-vă gândul. Preţul benzinei variază drastic, între 90 de eurocenţi şi 1,30 euro litrul.

Muntenegru este, de asemenea, lăudată de bloggerii din turism pentru minunile pe care le are de oferit la ţărmul Mării Ionice. N-am mai ajuns până acolo, dar este un deziderat de vârf pentru o următoare destinaţie de vacanţă.

Serbia, aer occidental

Trecerea în Serbia ne-a prilejuit reîntâlnirea cu civilizaţia capitalistă „de sorginte“ occidentală. În cochetul oraş de munte Novi Pazar, unde am băut o cafea turcească ca la mama ei, am detectat un magazin din lanţul Delhaize. Mai apoi, au tot început să se înşire billboarduri care îndemnau oprirea la Metro, Ikea şi Kaufland. Ba chiar am alimentat la o benzinărie OMV. În Macedonia, Albania sau Muntenegru nu veţi vedea aşa ceva.

Fortăreaţa Belgradului, situată la confluenţa Dunării cu Sava

Serbia are o infrastructură rutieră foarte bine pusă la punct, incomparabil superioară României. Capitala Belgrad este înconjurată nu de o şosea centură, ci de autostrăzi. Din centrul istoric al unuia dintre cele mai mari oraşe din sud-estul Europei, cu o populaţie de aproximativ 3 milioane de locuitori, cu tot cu zonele limitrofe, se ajunge în autostradă după 4-5 kilometri în cam 10 minute. Fără haos, nervi, blocaje şi înjurături. Paradoxal, preţurile la absolut orice sunt mai scăzute decât în celelalte ţări balcanice pe care le-am vizitat. Recunosc că nu mă pricep la economie şi că e posibil sa existe o explicaţie simplă care-mi scapă înţelegerii. 25 de denari sârbeşti sunt echivalentul unui leu românesc. Este recomandabil să aveţi bancnote sârbeşti la îndemână pentru plata, de exemplu, a locului de parcare.

Belgradul e un oraş care transpiră boemie. Centrul lor vechi seamănă în oarecare măsură cu cel din Bucureşti, cu diferenţa că clădirile vechi în care a fost îndesat nu-ţi lasă senzaţia că se vor prăbuşi peste tine dintr-o secundă în alta. M-am pregătit sufleteşte pentru momentul în care urma să mă întâlnesc accidental cu Sebastian Ghiţă, dar nu s-a mai întâmplat. Comunismul şi-a pus şi acolo amprenta nefastă în arhitectură. Mi-a tot stăruit în minte imaginea Bucureştiului de acum 15-20 de ani. Fiindcă tinerii belgrădeni acoperă tot ce le iese în cale cu graffiti. Pare a fi „o boală“ încurajată de administraţia locală. Faţade înnegrite de timp acoperite cu desene şi înscrisuri dezordonate.

Candelabrele manufacturate din cartuşe militare din Biserica Ružica

Am observat vopsea până şi pe turla Bisericii Ružica, aflată în interiorul Fortăreţei Belgradului, un impunător obiectiv turistic, mândria belgrădenilor, situat la confuenţa râului Sava cu Dunărea. De ce merită să vedeţi Biserica Ružica? Fiindcă în interiorul ei atârnă din tavan patru candelabre manufacturate din cartuşe militare, săbii şi obuze de tun. Biserica este străveche şi a fost ocupată de-a lungul timpului de sârbi, turci, unguri sau austrieci. Timp de 100 de ani, turcii au folosit-o drept depozit de muniţie. În timpul Primului Război Mondial, soldaţii sârbi aflaţi în prima linie a frontului şi-au ocupat timpul de respiro cu manufacturarea acestor candelabre din materialale aflate la îndemână.

Sârbii se mai mândresc mult şi cu Nicola Tesla. Numele unui bulevard central poartă numele marelui om de ştiinţă. Muzeul Tesla din Belgrad conţine cea mai mare colecţie Tesla lume, cu mii de obiecte legate de fizician. Printre altele, cenuşa lui Tesla este depozitată acolo, într-o sferă din aur.

Am reintrat în România prin Porţile de Fier după un drum de peste 100 de kilometri pe partea sârbească a Dunării. Peisajul este mai mult decât încântător. Printre altele, vecinii sârbi au amenajat un punct de belvedere pentru admirarea lui Decebal la Cazane, aşa mic cum pare de la distanţă.

Peisaj de pe malul sârbesc al Dunării

Costul modic al cazării

Întreagă excursie a costat 3.500 de lei pentru două persoane. Am fi putut „ieşi“ lejer la 3.000 de lei, dacă ne-am fi zgârcit la suveniruri. Camerele la hoteluri de minimum trei stele le-am rezervat cu o săptămână înainte, exclusiv pe booking.com. Am ales preţuri în marja de sus, am evitat pensiuni şi am căutat locuri cu recomandări excelente. Cu toate acestea, nicio cazare n-a costat mai mult de 120 de lei pe noapte. „De vină“ ar putea fi faptul că am ajuns în aceste locuri cu puţin timp înaintea începerii oficiale a sezonului turistic. Chiar şi în plin sezon, costurile nu sunt însă cu mult mai ridicate.

Internetul mobil, înfiorător de scump

O problemă pe care trebuie s-o luaţi în calcul la o călătorie prin Balcani este costul uriaş al traficului de date. Un singur Megabyte de internet mobil consumat din SIM-ul de România este taxat în Macedonia, Albania, Muntenegru şi Serbia cu preţuri cuprinse între 9 şi 12 euro. Niciun operator de telefonie mobilă din România nu vă va oferi o variantă rezonabilă de roaming în aceste ţări aflate în afara Spaţiului Economic European. Ar fi varianta Wi-fi-ului „prins“ în diverse locuri de pe traseu, concomitent cu descărcarea în telefon încă de acasă a hărţilor de navigaţie din Google Maps. Soluţia fără bătăi de cap pe care am ales-o a fost să folosim cartele preplătite ale unor operatori locali din Macedonia şi Albania. Cea mai bună variantă în Macedonia este Lyca Mobile, care oferă cu doar 2,5 euro o cartelă cu 2 Gigabytes de trafic de date. În Albania, am cumpărat de la Telekom o cartelă cu 1 Gigabyte de internet şi ne-a costat în jur 5 euro. În ambele cazuri, a fost arhisuficient. La achiziţia cartelelor, va trebui să prezentaţi actul de identitate. În Muntenegru şi Serbia ne-am descurcat cumva offline, dar şi acolo există oferte similare.