Maramureş, poartă către trecut

„M-am simţit în Maramureş precum Alice in Wonderland”     FOTO: Corina Fătu

Aceasta este o povestire despre trei prieteni şi un ţinut de basm: Maramureş. Aventura lor începe în Borşa şi vă poartă prin Vişeu de Sus într-o călătorie înapoi în timp cu Mocăniţa, prin satele de pe Valea Izei, la bisericile de lemn patrimoniu UNESCO, prin satul unde însuşi prinţul Charles înnoptează, prin Sighetu Marmaţiei, Săpânţa, Baia Mare şi se încheie cu lacul zeiţei din Baia Sprie.

-Hai, ce ziceţi? Vreţi? Dar gândiţi-vă bine la propunerea mea, nu vreau să daţi înapoi.

Daria şi Răzvan mă priveau pierduţi printre paharele de vin şi resturile ospăţului sardanapalic, compus din mai multe pungi de chipsuri, covrigei şi caju. Era o seară prea târzie de iulie, iar ploaia nu părea să se oprească în curând. Pentru noi însă era doar un pretext să ne lungim la poveşti şi bârfe, dar mai ales să disecăm pe toate părţile relaţiile dintre bărbaţi şi femei, să ne încingem în tot felul de discuţii contradictorii. Eterna polemică pentru care am fi fost în stare să ne trecem interlocutorul prin furci caudine, doar ca să avem dreptate pentru o clipă.

-Come on, we will have a blast! Nu spuneţi nu înainte de a vă gândi bine. Două fete, un băiat...atâtea posibilităţi. 

Atâtea posibilităţi câte ar putea rezulta din imaginaţia persoanelor direct implicate şi potenţialul turistic al ţării. Căci, dragi cititori, deşi ameţită de aburii vinului de Tohani, nu încercam să le propun nimic din ceea ce voi nu aţi face. Intenţia mea era să-i conving să trecem peste prejudecăţile de genul "nu ai ce să vezi în ţara noastră" şi să ne aventurăm într-o incursiune autentic românească. Şi nu oriunde, ci în Maramureş, tărâm de poveste.

Acesta era obiectivul numărul unu, dar vacanţa noastră a devenit un adevărat tur de forţă, incluzând şi o parte importantă din Transilvania şi Apuseni. Ca să povestesc însă întreaga aventură aş putea la fel de bine să mă apuc să scriu o carte. Dar mă voi rezuma pentru moment să povestesc  doar despre aventura în Maramureş, ţinut despre care un reporter de la The Telegraph, vorbea astfel: „Să vizitezi Maramureşul e ca şi cum ai intra într-o poveste sau ai păşi înapoi în Europa medievală”.

Şi adevărat a grăit distinsul călător. Căci am rămas fără cuvinte atunci când, după un drum de peste zece ore şi după ce ne urmărise o ploaie mocănească, am intrat pe poarta maramureşeană ce ne-a dus către un tărâm fantastic. Ca prin vis ploaia s-a evaporat, norii s-au risipit şi cel mai frumos curcubeu şi-a făcut apariţia. Mă simţeam precum Alice in Wonderland. Dacă nu mă credeţi, luaţi de vă convingeţi.

«Să vizitezi Maramureşul e ca şi cum ai intra într-o poveste sau ai păşi înapoi în Europa medievală».

FOTO Corina Fătu

Prima oprire a fost Borşa. Am ajuns frânţi după un drum obositor şi plin de opriri. Nici cazare nu aveam măcar, căci cei doi se coalizaseră împotriva mea şi deciseseră să fim spontani. Noroc că ne-a ieşit în cale Perla Maramureşului. Prima impresie nu a fost prea grozavă, deoarece se înserase de-a binelea şi nici noi nu mai aveam ochi să vedem bine. Ne-a ieşit în cale o construcţie masivă, un castel al groazei, o casă neterminată şi părăsită, cu măşti groteşti atârnate de pereţii gri şi pânze de păianjeni la ferestre. Nu trebuia decât să privim la dreapta ca să găsim adevărata perlă. O casă primitoare din lemn cu muşcate la ferestre, cu o grădină imensă cu iaz, cu capre, găini şi tot ce trebuie la casa omului. Hangiul ne-a primit cu drag, chiar dacă nu aştepta oaspeţi. Şi tot cu drag ne-a găzduit şi ne-a oferit cea mai bună cameră (un adevărat penthouse la mansardă cu blănuri, cufere vechi şi un open bar). Ne-a pregătit un ospăţ rapid cu cartofi prăjiţi, ouă ochiuri cu şuncă, brânză de la stână şi roşii de curte. Să nu mai zic de sticla de afinată ( ce s-a dovedit un laitmotiv al excursiei noastre) şi poveştile până târziu în noapte. Ce-mi mai amintesc e că ne-a dezvăluit misterul casei bântuite de care dădusem în primul moment. Era de fapt o încercare eşuată de extindere. Nici nu mai ştiu exact ce ne-a mai povestit, în mare parte pentru că eram prea afinată de la afumată. Am dormit neîntorşi, iar a doua zi am plecat în zorii zilei (aşa mi-ar plăcea să cred) către alte aventuri.

Am urcat spre inima Maramureşului, iar drumul ne-a dus la Vişeul de Sus de unde am pornit într-o călătorie de câteva ore cu Mocăniţa. Ne-am urcat nerăbdători în vagoanele arhaice şi am plecat  pe ultima cale ferată forestieră care a mai rămas astăzi,  nu doar în toată România, ci în întreaga lume.

A fost o experienţă inedită: traseul are în jur de 60 de kilometri distanţă şi traversează o zonă împădurită, de-a lungul râului Vaser, peste poduri şi prin tunele. Un peisaj rural autentic cu case tradiţionale, căpiţe de fân, pomi fructiferi, iar pe măsură ce te îndepărtezi acesta lasă loc văilor împădurite nelocuite, stâncilor ce par a se prăvăli peste noi, florilor  multicolore sălbatice şi fructelor de pădure. Telefonul şi-a pierdut semnalul în timp ce Măriuţa ne transporta în altă dimensiune. Asta până când am ajuns la locul de popas, o poieniţă amenajată pentru spectacole de dans şi cântec popular. Ne-am luat şi noi o porţie de friptură la grătar, o bere rece şi am intrat în horă. Că aşa-i viaţa la români! (FOTO Corina Fătu)

După câteva ore am revenit în gară, de unde ne-am continuat traseul. Drumul era plin de obiective, de sate ce ne invitau să poposim mai mult. Din păcate însă aveam doar trei zile de petrecut în Maramureş şi ne propusesem să vedem cât mai multe. Nu am ratat însă Mănăstirea Bârsana aflată pe Valea Izei, una dintre cele mai fermecătoare văi din Maramureş. Complexul de biserici de lemn este o adevărată comoară naţională.

FOTO Corina Fătu

Înainte de a ne îndrepta către locul unde aveam să înnoptăm, am făcut o oprire şi la biserica de lemn din Budeşti-Josani aflată în Patrimoniu UNESCO. Datează din secolul al XVII -lea şi este construită din lemn de stejar, având 18 metri lungime şi 8 metri lăţime. În interior se păstrează cu sfinţenie un manuscris ce datează din 1684 şi o parte din zalele legendarului haiduc Pintea Viteazul. Una dintre cele mai frumoase biserici pe care mi-a fost dat să le văd.

FOTO Corina Fătu

Spre seară, după o zi plină, ne-am oprit la Breb, satul unde prinţul Charles are o casă. Şi nu degeaba aici, căci vă mărturisesc sincer nici eu nu aş fi ales alt loc. Este un sat idilic aflat sub Creasta Cocoşului într-un decor pitoresc. Este atât de mic încât îl poţi străbate în câteva minute de la un capăt la altul.The Daily Mail îl descrie aşa: „În satul maramureşean rezidă o societate aproape medievală, unde se circulă cu căruţa trasă de cal, într-un peisaj dominat de păduri de stejari”.Există doar două pensiuni în zonă (cel puţin aşa era când am mers noi în vara lui 2012). Ne-am ales Pensiunea Mărioara. Chiar dacă am venit pe nepusă masă, am gasit un acoperiş deasupra capului şi o masă îmbelşugată. A fost cea mai frumoasă cazare din tot Maramureşul. Casa unde am stat părea a fi locuinţa lui Creangă, cu prispă şi tot felul de obiecte ce numai la Muzeul Satului mai vezi. Se intra pe o poartă maramureşeană bogat ornamentată şi avea o curte imensă cu leagăn, flori şi fâneţe. Un basm rural, vorba britanicilor.

FOTO Corina Fătu

Aici am mâncat cea mai bună ciorbiţă. Ciorbă de cartofi cu cârnaţi afumaţi. Deşi nu mă dau în vânt după combinaţia asta de ingrediente, aceasta a fost cu adevărat delicioasă. Din păcate nu mi-am notat reţeta la momentul respectiv, iar acum îmi este imposibil să-mi reamintesc.

FOTO Corina Fătu

Cu părere de rău a doua zi am părăsit pensiunea Mărioara şi Brebul pentru a ne continua călătoria. Am urcat tot mai sus, până când am ajuns unde se agaţă harta-n cui: Sighetu Marmaţiei. Oraşul se află chiar lângă graniţa cu Ucraina, la confluenţa râurilor Iza şi Tisa. Datorită locaţiei strategice, Sighet este cu siguranţă punctul de pornire pentru vizitarea cunoscutelor văi: Tisa, Iza, Vişeu şi altele. După o plimbare scurtă prin oraş, am ajuns la punctul de atracţie principal al oraşului.

Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei. Brusc, am trecut de la starea de euforie şi beatitudine ce mi se instalase pe parcursul călătorie prin Maramureş, la o stare de durere şi tristeţe. Muzeul este de fapt un omagiu adus victimelor din perioada comunistă. Fondat de Ana Blandiana şi Romulus Rusan, este cea mai bună dovadă că „viaţa a pierdut în faţa morţii, dar memoria câştigă în faţa neantului”  (Tzvetan Todorov). E pur şi simplu copleşitor. În clădire se păstrează celulele în care au fost încarceraţi Iuliu Maniu, Gheorghe I. Brătianu, liderii politici ai epocii interbelice, condamnaţi de comunişti. Este o lecţie pentru cei tineri, de a nu uita şi de a nu mai lăsa ca istoria să se repete. La întrebarea "Poate fi reînvăţată memoria?", Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei din România este un convingător răspuns afirmativ.

FOTO Corina Fătu

Continuând în aceeaşi notă, dar dându-i o nuanţă mai veselă, am ajuns la Cimitirul Vesel din Săpânţa. Monumentul cultural a captat atenţia prin originalitate căci aici, în loc să plângi în faţa morţii, râzi. Este opera lui Stan Pătraş, cel care a găsit cea mai bună metodă de a-i râde morţii în faţă. Ne-am veselit şi noi, când după o bere la bufetul din sat, am căutat să citim cele mai inedite epitafuri.

FOTO Corina Fătu

Următoarea oprire a fost Baia Mare, reşedinţa Judeţului Maramureş. Ne-am fâţâit noi puţin prin centrul vechi, am mâncat rapid ceva şi am pornit către Baia Sprie, ultima oprire din călătoria noastră prin Maramureş. Deja nostalgia se instalase.

Oraşul Baia Sprie are un însemnat trecut istoric, dovadă fiind urmele aşezărilor omeneşti  din secolele unu şi doi după Hristos. Ne-am cazat la Pensiunea Olarului. Ne-a convins imediat invitaţia ce ne-o făcea site-ul: 

„Te invităm într-o vacanţă la ceas de linişte şi contemplare pe plaiurile bătrâne şi pline de tâlcuri ale Maramureşului.Dă-ţi şansa să-ţi îmbogăţeşti timpul liber cu o experienţă inedită, în acest loc unde obiectele vechi răspândesc lumină şi culoare. Aici vei savura bucate tradiţionale, preparate cu ingrediente naturale, te poţi bucura de aroma vinului fiert sau de tihna plimbărilor pe coline. Spinări de dealuri înveşmântate cu pajişti şi fâneţe, colbul drumului pe care să păşeşti desculţ,  fuioare de frunze purtate de vânt pe uliţe şi văi şi râul Săsar cu ape repezi, altfel spus măreţie şi solemnitate ferecate în acest templu al naturii, care-şi aşterne treptele de la apus spre răsărit şi te aşteaptă să-i descoperi minunăţiile.”

Am zis hai şi nu am regretat. Iarăşi, un basm rural cu olari pricepuţi, odăi fermecate şi bucate alese. Şi pentru ca sportivul din echipă, Răzvan, a decis că nu eram suficient de obosiţi, am mai plecat într-o drumeţie către Lacul Albastru. O veche legendă spune că zeiţa din partea locului  poate fi văzută pe luciul lacului Albastru seara înainte de apusul soarelui. Ce am văzut acolo, asta însă o vom ţine doar pentru noi.

FOTO Corina Fătu

Următoarea zi am lăsat în urmă Maramureşul, îndreptându-ne către alte ţinuturi din România, la fel de frumoase. Despre care  cu siguranţă o să vă povestesc cu o altă ocazie. Lăsaţi-mă însă să mai zăbovesc cu gândul puţin la dragul meu Maramu'. Căci uitându-mă în urmă văd mici frânturi de fericire: Daria cu o bere în mână ieşind de la magazinul sătesc, Răzvan cu pălăria mea Panama pozând în faţa căpiţelor de fân din Breb, gărgăriţe în petale galbene, porţi maramureşene, curcubee, ciorbiţe de cartofi cu cârnaţi afumaţi, mocăniţe, fete cu buze mov de afinată, biserici de lemn cu turle atingând cerul, orez cu lapte, olari, pepene verde pe muşama înflorată.

Ştia el Noica ce ştia când spunea: „Când mă gândesc la Maramureş, la folclorul nostru şi la felul întâmplător şi prea adesea parţial în care am păstrat ceva din ce a fost, îmi spun că aceea ce ştim şi admirăm noi (laolaltă cu atâţia străini) reprezintă poate numai resturile şi firimiturile unui banchet al zeilor."

Voi continua cu noi aventuri şi poveşti frumoase...