Însă dincolo de toate, pe ecranul tău mental de proiecţie vor străluci intens mânăstirile pictate. În cele ce urmează îţi propun un circuit pe la şase dintre ele, pentru a vedea cum poţi ajunge cel mai lesne de la una la alta. În fiecare caz voi adăuga câteva gânduri şi descrieri scurte, un soi de consemnare a sentimentelor care te-ncearcă în aceste locuri în care credinţa are nu doar intensitate, ci mai ales culoare.

Primul lucru de care trebuie să fii conştient e că pictarea exterioară a pereţilor unor lăcaşe de cult ortodoxe e o excepţie, nu o regulă. Bisericile pictate din Bucovina sunt în număr de opt: Probota, Pătrăuţi, Arbore, Humor, Suceviţa, Moldoviţa, Voroneţ, Biserica Sfântul Gheorghe din Suceava. Toate sunt rodul muncii lui Grigorie Roşca, un ucenic al lui Daniil Sihastrul, devenit ulterior egumen al mânăstirii Probota şi Mitropolit al Moldovei. Avem de-a face cu o iniţiativă unică în istoria creştinismului românesc, de scoatere a sacrului la lumină, de apropiere a credinţei de credincioşi, un gest de deschidere şi avangardă al unui om vizionar, care iată, peste secole, se preschimbă într-o preţioasă moştenire intrată în patrimoniul UNESCO.

Probota

Aici ajungi uşor din Paşcani, după ce treci de Valea Seacă şi Heci. E poate cea mai mare şi mai impunătoare dintre toate mânăstirile şi, totodată, cea mai puţin frecventată de turişti.

Într-o zi însorită de august, în parcarea uriaşă mai erau doar alte trei maşini în afară de a noastră. Cu zidurile sale groase şi construcţia impunătoare, Probota aduce mai degrabă cu o fortăreaţă. Pictura exterioară aici e palidă, ca o acuarelă delicată pe care precipitaţiile şi vântul au subţiat-o tot mai mult.

Humor

De la Probota ajungi lesne la Fălticeni, iar de aici DN 2E te conduce sigur către Gura Humorului. Mânăstirea Humor, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului“, e poate cea mai micuţă şi mai intimă dintre toate. O vei recunoaşte şi reţine uşor după turnul care o mărgineşte.

Se află cumva la marginea micuţului şi cochetului oraş Gura Humorului, iar de aici porneşte spre nord, către Suceviţa, un drum forestier pitoresc care trece prin Poiana Micului şi despică muntele.

Voroneţ

Voroneţul e de fapt un sat component al oraşului Gura Humorului, aflat mai la sud-est. Mânăstirea e probabil cea mai cunoscută, iar albastrul picturii exterioare e fascinant.

De asemenea, la Voroneţ se găseşte o frescă pe care n-ai cum s-o uiţi: Judecata de Apoi, cu pârjolul de foc din care se iţesc, ici-colo, corniţe.

Arbore

Din Gura Humorului ajungi la Arbore trecând pe la Salina Cacica (prilej de popas şi tras aer curat şi salin în bojoci) şi prin Solca – unul dintre cele mai mici oraşe din România. Arbore nu e o mânăstire propriu-zisă, aici nu există obşte şi nici nu se oficiază slujbe, dar o amintesc aici pentru a atrage atenţia asupra stării avansate de degradare. Cei ce vin în vizită şi ajută cum pot vor salva măcar puţin din ctitoria unui hatman cu inimă mare. Picturile exterioare rămase sunt puţine, fragmentare, şi amintesc de cele de la Voroneţ.

Ca bonus, te poţi plimba în voie prin curtea mare şi prevăzută cu pomi fructiferi generoşi cu drumeţul.

Suceviţa

Din Arbore te îndrepţi către comuna Marginea, şi apoi spre vest-sud-vest, la Suceviţa. Dacă la Voroneţ albastrul e culoarea care ţi se întipăreşte peste neuroni, în cazul Suceviţei aceasta este verdele. Mânăstirea e mare, domeniul întins, prin pădurea deasă parcă auzi cum răsună copitele zimbrilor de odinioară.

Suceviţa e cea din urmă mânăstire pictată de pe-aici, ctitorie a Movileştilor. Şi dacă tot e cea mai nou construită, Suceviţa punctează bine şi la tehnologia de secol XXI – aici găseşti multe panouri informative cu touchscreen şi informaţii bilingve vaste, care-ţi vor hrăni pofta de cunoaştere şi nevoia de tehnologie deopotrivă. Dincolo însă de nou, uluitoare e scara îngerilor, pictată pe una dintre feţele laterale, o alegorie fascinantă cu care ai vrea din toată inima să te identifici.

Moldoviţa

Între Suceviţa şi Moldoviţa drumul e drept, dar trece prin pitorescul pas Ciumârna (pasul cu monument „manual“) şi Obcinele Bucovinei.

De ctitorirea Moldoviţei se leagă vremuri istorice aspre, când Petru Rareş încerca să stabilească aici o barieră în calea invadatorilor otomani.

De aici vin roşul sumbru al frescelor şi impresia de sfârşit de lume iminent. Iar dacă ajungi la Moldoviţa pe înserat, auzi un zgomot de toacă în surdină şi vezi umbrele prelungi cum mângâie pereţii îmbătrâniţi, vei înţelege întocmai ce vor fi simţit martorii Căderii Constantinopolelui cu multe sute de ani în urmă.

Şi vei spune încet, în barbă, simplu: Amin.



Textul a fost „cocoţat“ şi pe călătoriile-jupânului.ro, unde te invit să descoperi România prin vorbe şi imagini atent alese.