Erau atunci vreo 700 de persoane în sat, urmau să vină şi muncitorii care aveau să lucreze la cariera de nisip cuarţos pentru sticlă, se făcuse un canal special pentru această lucrare direct de la Crişan, localitatea avea prefigurat un viitor luminos  într-o Deltă care, la rândul ei, devenea teren  agricol şi îşi construia şi capacităţi industriale. Precum aici, la Caraorman.

Dar în decembrie 1989, acolo, departe, la Bucureşti, în Piaţa Universităţii, câteva zeci de tineri rebeli (hai să nu intrăm în teorii ale revoluţiei) s-au răsculat şi au dat totul peste cap. Poate în alte părţi lucrurile au mers spre bine (hai să nu ne plângem şi noi), dar la Caraorman timpul s-a oprit.

Când te apropii, venind cu barca pe canalele înguste şi luxuriante, paralele cu artificialul canal Caraorman, te întâmpină deasupra orizontului câteva siluete masive care se înalţă deasupra câmpiei de nisip şi ai impresia că vei intra într-un oraş construit pe grindurile locale. Te şi gândeşti, ce bine, trebuie să fie un bancomat acolo, am nevoie să scot nişte bani.

Barca se îndreaptă către micul debarcader, de pe dig te salută scuturându-şi coama un cal costeliv priponit de o salcie, o toaletă cu uşile vraişte şi cu vedere pe toate părţile este singura construcţie de lângă platforma de beton unde acostează cele câteva ambarcaţiuni care se aventurează până aici, iar blocurile, da, sunt blocuri de acum treizeci de ani, piramide construite pentru muncitorii marelui proiect, sunt nişte cutii cenuşii, delapidate de tot ce s-a putut lua, cu acoperişul spart, prin care se avântă liberi câţiva arbuşti curajoşi care şi-au înfipt rădăcinile chiar acolo, printre plăcile de beton ale ultimelor etaje. 

Din cei 700 de locuitori au rămas atât de puţini, poate 50, poate 100 de oameni sau de familii, cine mai ştie, care încă se luptă cu nisipul din, se spunea atunci, cu treizeci de ani în urmă, cea mai mare carieră de nisip cuarţos a Europei.

Turiştii încă vin în acest capăt de lume pentru două lucruri:

  • dunele de nisip, pe care şi le imaginează ca o plajă frumoasă şi fără sfârşit lângă o pădure deasă şi sălbatecă,
  • pădurea care ar trebui să fie neagră şi adâncă (”Caraorman” – ”pădurea neagră”), cu stejari bătrâni şi fantastici, unii având şi sute de ani.

Camioane cu profil militar, peste caroseria cărora s-a construit un schelet solid de fier cu băncuţe pentru turişti, străbat, timp de câteva ore, traseul de kilometri dintre debarcader şi Stejarul cel Falnic, primul obiectiv de vizitat, sau Stejarul cel Îngenuncheat, cel de-al doilea.

Maşinile te saltă ca într-un  roller coaster improvizat, crengile sălciilor şi salcâmilor de pe traseu te lovesc peste degetele scoase imprudent ca să mângâi frunzele copacilor, uneori se strecoară şi către faţa ta şi te pălmuiesc cu ramurile asprite de arşiţă. Norocoşii au parte şi de o creangă ţepoasă de salcâm.

La cel de-al doilea, ghidul local roagă insistent lumea să nu încerce să escaladeze crengile groase coborâte până la pământ, în căutarea unor ipostaze foto spectaculoase, şi oferă şi soluţii. Doritorii de amintiri pot să se aşeze sub creanga cea mai robustă, care e, simbolic, genunchiul stejarului obosit, şi, cu mâinile ridicate în sus, pot fi imortalizaţi în ipostaza unor Atlaşi moderni care ţin în braţe marele copac.

În acest loc e şi o fântână de beton şi o Masă a Tăcerii, tot de beton, pentru că Brâncuşi nu a găsit piatră în zonă pentru una ca la Târgu Jiu. ”Glumesc”, le spune ghidul năzdrăvan celor câţiva care erau cât pe-aci să-i cumpere povestea.

Şi cu asta basta.

Turul celor doi stejari şi drumul săltăreţ prin nisip costă aproape cât o vizită la casa lui  Ceauşescu din Primăverii, dar oamenii spun că merită şi se gândesc că nu o să mai calce în veci pe aici.

Cei care au în program şi o masă la o familie localnică se pot însă răzgândi. A fost cel mai bun prânz de peşte din tot sejurul Deltei, mai simplu şi mai gustos decât răsfăţurile culinare şi ostentative de la pensiunile din Sulina şi Mila 23.

Nu a fost să fie Caraorman inima industrială a Deltei, sunt şanse destul de puţine să rivalizeze vreodată cu localităţile cu terase deasupra canalelor de apă verde, mărginite de sălcii şi stuf din belşug.

Satul din nisipuri şi pădurea cea veche a  celor 70 de stejari seculari ar avea, însă, şansa lor, dacă s-ar găsi o formulă pentru eliminarea vestigiilor unui trecut chinuit sau, poate, chiar pentru utilizarea lor în sens turistic.

Uneori chiar şi ororile sunt lecţii care pot fi predate pentru a nu mai fi repetate.