La Verona se pot cumpăra şi mânca îngheţata "Sărutul Julietei" şi prăjitura "Suspinele lui Romeo"

În ultimul număr al revistei „Historia” (abia intrat pe piaţă) public reportajul-eseu: „O tragedie mai mult decât rentabilă – Romeo şi Julieta”.

Istorisesc în acest material amplu, dintr-o perspectivă ironică, aplicată la notele mele de călătorie în străinătate, aşezate sub genericul „Lumea văzută de un român rupt în fund”, cum a devenit plasarea de către William Shakespeare a tragediei „Romeo şi Julieta” la Verona prilej de exploatare turistică sălbatică a unor personaje şi locuri de ficţiune:

1.500.000 de vizitatori pe an ai aşa-zisei Case a Julietei şi ai aşa-zisului Mormânt al Julietei; organizarea de căsătorii civile (60 de minute) în salonul care dă în balcon contra sumei de 800 de euro; acceptarea unui jurământ de logodnă în balcon preţ de 30 de minute – 60 de euro; îngheţata „Bacio di Giulieta” şi prăjitura „Suspinele lui  Romeo”, parfumul Romeo şi Julieta, industria scrisorilor şi e-mailurilor trimise Julietei.

Deşi în  reportaj n-am abordat chestiunea, ea poate fi pusă de mulţi cititori: Avem şi noi personaje şi locuri de ficţiune. De ce nu vin la noi 1.500.00 de vizitatori pe an ca să vadă, de exemplu, Lacul codrilor albaştri din Poezia lui Eminescu?

Pe lângă faptul că „Romeo şi Julieta” a fost scrisă de un autor de circulaţie internaţională, aş explica nebunia de la Verona prin faptul că despre Casa şi Mormântul Julietei au scris, încă din secolul al XIX-lea, autori de mare circulaţie europeană. În prima parte a secolului al XIX-lea sunt citite în Franţa şi în alte ţări europene notele de călătorie ale lui Antoine Claude Pasquin, cunoscut şi ca Valery.

Între 1831-1833, după trei călătorii în Italia (între 1826-1828) Antoine Claude Valery tipăreşte trei volume de note de călătorie intitulate: „Voyages historiques, littéraires et artistiques en Italie”. Cartea 10, dedicată Veronei, anunţă chiar din titlu referirea la Romeo şi Julieta, chestiune abordată în capitolul XVII, intitulat chiar aşa: „Roméo et Juliette”.

Antoine Claude Valery notează la un moment dat: „Am văzut într-o grădină, despre care se spune c-a fost o dată cimitir, un pretins sarcofag al Julietei. Acest mormânt a fost obiectul, în acelaşi timp, al unor onoruri excesive şi al unor stranii abjecţii. Madam de Stael şi anticari foarte citiţi pe care i-am cunoscut la Verona îl privesc ca fiind mormântul Julietei. O mare prinţesă (la note scrie Arhiducesa Maria Louisa de Parma – n.n.) şi-a făcut un colier şi brăţări din marmura roşie din care e alcătuit sarcofagul. Anumiţi străini iluştri şi înţelepţi, doamne din Verona poartă ca podoabe un mic sicriu din aceeaşi piatră (...)”.

În 1828, Heinrich Heine întreprinde o călătorie în Italia. Printre localităţile vizitate se numără şi Verona. Legătura dintre Verona şi cuplul shakespearean e destăinuită în „Reisebilder” („Tablouri de călătorie”), mai precis în volumul IV, intitulat „Tablouri de călătorie din Italia”. Poetul face un popas şi la Casa despre care el scrie: „Se spune c-a fost Palatul Capulet, din cauza unei pălării sculptate deasupra porţii exterioare în chip de blazon.” Ca şi alţii, Heinrich Heine rămâne şocat de mizeria în care e ţinut locul: „Locul e azi o bodegă sordidă pentru vizitii şi conducători de şarete.”

În 1844, Charles Dickens face şi el un popas la Casa Julietei, împreună cu familia. „Pictures from Italy”, volum de călătorie apărut în 1846, se ocupă pe larg de Verona. Notele scriitorului confirmă adevărul că Verona intrase deja în conştiinţa călătorilor din secolul XIX drept oraşul care găzduieşte locuri şi edificii legate de Romeo şi Julieta. „Mi-era cam teamă să merg la Verona, ca nu cumva să fiu nevoit să-mi schimb părerea despre Romeo şi Julieta. Dar, de îndată ce am păşit în vechea piaţă, îndoiala a dispărut. Este un loc atât de fantezist, ciudat şi pitoresc, alcătuit dintr-o largă şi extraordinară varietate de clădiri fantastice, astfel că nu ar putea exista ceva mai bun în centrul acestui oraş atât de romantic decât: scena uneia dintre cele mai romantice şi frumoase poveşti.”

Deşi la începutul secolului XIX, Charles Dickens se grăbeşte să ajungă la Casa di Giulietta mai ceva ca un turist azi: „Era ceva firesc să merg direct din Piaţă la Casa Capuleţilor, acum decăzută în cel mai mizerabil han. Căruţaşi zgomotoşi şi căruţe de piaţă pline de noroi îşi disputau locul în acea curte, afundaţi până la glezne în mocirlă, cu un cârd de gâşte stropşite şi pline de noroi; şi mai era şi un câine cu o figură sumbră, gâfâind periculos în uşă, care, cu siguranţă, l-ar fi înşfăcat pe Romeo de picior, în momentul în care ar fi escaladat zidul, dacă ar fi trăit şi ar fi umblat dezlegat în acele vremuri.”

De aici, potrivit deja tradiţiei, merge la Mormântul Julietei,  însoţit de un ghid: „De la casa Julietei la mormântul Julietei este o tranziţie tot atât de naturală pentru vizitator, ca şi pentru frumoasa Julieta, sau mândra Julieta, care a învăţat cândva torţele să ardă strălucitor în orice moment. Deci, am plecat, cu un ghid, spre o grădină veche, veche, care a aparţinut cândva, presupun, unei mănăstiri vechi, vechi; şi fiind întâmpinat, lângă o poartă dărăpănată, de o femeie cu ochi luminoşi, care spăla rufe, am parcurs câteva alei, pe care flori tinere creşteau frumos printre fragmente de zid vechi şi movile de iederă colorată; şi mi s-a arătat un mic rezervor, sau un recipient de apă pe care femeia cu ochi luminoşi – ştergându-şi mâinile pe o batistă a spus că este «Tomba di Giulietta la sfortunáta».”

La vremea respectivă, notele de călătorie ale marilor scriitori  jucau pentru turişti rolul ghidurilor de azi. Şi dacă un Charles Dickens jura c-a vizitat Casa Julietei, de ce să nu creadă călătorii obişnuiţi că sunt în Balconul Julietei când acesta a fost adăugat clădirii abia în 1936?!