FOTO La Petra, unde se termină lumea
0
Călătoria la Petra începe cu Iordania, locuri şi oameni. Un drum într-o lume a nisipului, apei, esenţelor, sau într-o lume a bărbaţilor. Pentru mine, Iordania a început la Aqaba, în miez de noapte. Mi s-a părut că am coborât din avion direct în deşertul bătut de vânt – într-un fel, chiar aşa era. Dincolo de pistă se întindea nisipul cenuşiu. Şi de aici a început călătoria.
E periculos să mergi în Iordania?
Într-adevăr, zona nu e cea mai sigură din lume. În Aqaba eşti la 5-6 km de graniţa cu Israel şi la 10 de graniţa cu Arabia Saudită. De pe ţărm vezi Israelul (Eilatul cel luminat şi viu) şi Egiptul (Taba, discretă, îndepărtată). Noaptea totul pare misterios şi confuz, dar lumina zilei schimbă perspectiva. Oamenii îşi văd de ale lor, oraşul se bucură de soare şi de agitaţia diurnă, iar tu, turistul, încerci să te obişnuieşti cu specificul locului.
În drum spre amfiteatru, Petra FOTO Mihaela Apetrei
În mod sigur, nu m-am simţit niciun moment în pericol. Am luat taxiul la 3.00 dimineaţa, am închiriat maşină cu şofer arab pentru transferul la Petra, am mers prin zona deşertică peste 200 de kilometri. Localnicii se simt şi ei destul de în siguranţă, spun despre Iordania că este o zonă sigură într-un Orient mijlociu agitat şi consideră că ăsta e meritul regelul Abdullah, care a ştiut să rămână prieten cu toţi liderii din regiune. De altfel, portretul regelui, al tatălui său, regele Hussein, şi al fiului lui, prinţul Hussein, sunt afişate mai peste tot: în instituţii de stat, în hoteluri, bănci, restaurante, în băcănii modeste sau în staţiile de autobuz. Cam la tot pasul vezi poliţişti, discreţi ca prezenţă, dar sunt acolo şi îţi dau un sentiment de siguranţă. Aşa încât, cu toată agitaţia din jur (patru ţări cu o frontieră comună, pe apă şi pe uscat, în doar câteva zeci de kilometri), nu m-aş speria de umbra mea. S-ar putea să fi contat şi faptul că am fost jurnalist de front şi eram în Sarajevo când se trăgea pe străzi…
Voiaj organizat sau nu?
Opţiunea noastră a fost „dezorganizat”. Însemnând că am cumpărat biletele de avion şi am făcut online rezervarea la hotel. Ajunşi acolo am întrebat din om în om (adică pe cei de la un centru de diving găsit ad-hoc) dacă au vreun prieten care face transferuri la Petra (aveau, fireşte!), şi tot aşa. Cum vă spuneam, din aeroport am luat un taxi la 3 dimineaţa, ce ne-a ieşit în cale, după ce ne-am uitat de departe la om. Am scos bani de la bancomat, am schimbat la case de schimb, am mâncat la o cârciumă locală, am făcut totul gândindu-ne că peste tot trăiesc oameni şi noi nu suntem mai cu moţ. Şi a funcţionat foarte bine. Pentru cei care vor să aibă totul sigur şi aranjat, e mai bun un tur organizat. Chestie de stil.
Apropo de diving, puteţi vedea ţestoase, peşti napoleon, corali (în Grădina Japoneză subacvatică), epave. Iordanienii au scufundat special două ambarcaţiuni şi un tanc. Vizibilitatea din Marea Roşie este foarte bună, iar fauna şi flora fac ca acest loc să se afle în topul scufundătorilor din toată lumea. Mai mult nu mă pricep să vă spun, că nu mă scufund, dar am în familie un instructor de diving, pe ale cărui păreri contez.
Acum, despre gastronomie. Niciodată nu plec în astfel de călătorii cu gândul la mâncare şi la shopping. Nu mă interesează deloc aceste lucruri. Totuşi, în ţările arabe e păcat să nu încerci preparatele tradiţionale: au un gust, un aspect şi o aromă de neegalat. Aşa că ne-am încărcat masa cu: tabouleh, fajitas, humus cu miel, cotlete de miel (nu mănânc deloc miel sau oaie, dar pe astea le-am gustat - numai homarul e mai bun), ficăţei cu sos de rodii, shish taouk, shaorma (nu din aceea „cu de toate”, ci una mult mai „light”) şi altele, pe care nu le mai ţin minte... Îmi amintesc însă precis senzaţia de la finalul meselor – mi se părea că mă dublez.
Preparate tradiţionale arăbeşti FOTO Mihaela Apetrei
Despre oameni şi tradiţii
Ca european(ă) eşti un fel de ciudăţenie. Femeile iordaniene poartă aproape toate „vălul” tradiţional, în toate formele lui. Varianta extremă: doar ochii liberi, mâini înmănuşate la 26 de grade Celsius. Cele mai multe umblă doar cu batic, păr acoperit complet, braţe, gât, picioare acoperite. După prima zi, mi-am pus tricou cu mânecă scurtă. După a doua am fost tentată să-mi pun şi batic. Te privesc precum copiii, insistent şi direct, fără să-şi dea seama că e nepotrivit (pentru cultura noastră). În mod ciudat, dacă o femeie umblă singură e abordată doar o dată cu oferte de taxi sau diverse cumpărături, apoi e lăsată în pace. Mai agresivi/insistenţi devin când eşti însoţită. Teoria noastră, dezvoltată pe loc şi probabil falsă, a fost că e dezonorant pentru ei să agreseze o fiinţă pe care o consideră inferioară.
Tarabe cu suveniruri FOTO Mihaela Apetrei
E imposibil să stai la soare în costum de baie pe plaja publică. Absolut imposibil. Pentru asta există plaje private, unde se plăteşte intrarea, dar au tot ce le trebuie: piscine, baruri, restaurante, toalete şi duşuri, totul foarte curat. Sunt şi acolo familii tradiţionale, dar îşi asumă faptul că vor vedea europence în chiloţi şi sutien. Nu vă ascund faptul că, în acel mediu, plaja în costum de baie european începe să pară o exagerare. De altfel, Coranul spune ceva în sensul ăsta, într-o citare aproximativă: „dacă nu doreşte să fie ofensată, femeia trebuie să se acopere”.
Plaja publică Aqaba FOTO Mihaela Apetrei
Femeile arabe fac plajă îmbrăcate. Au costume speciale, cu pantaloni lungi, mânecă lungă şi glugă care le acoperă complet părul. Fără materiale mulate, totul e uşor lărguţ, cât să nu arate forme. Fetiţele mici sunt mai dezgolite, şi aici în funcţie de familie. Unele au costume de baie cu mânecă şi pantaloni trei-sferturi (chiar şi la 5-6 ani), altele pe model european. Adolescentele sunt şi mai acoperite, pe măsură ce cresc se acoperă tot mai mult, până ajung la văl. Oricum, marea e mai mult pentru bărbaţi şi copii, femeile intră în apă cel mult până la coapsă; n-am văzut decât două-trei care să intre până la brâu sau la piept. Niciuna înotând, nici măcar pe plaja privată.
Familiile sunt numeroase, mulţi copii şi una sau mai multe neveste, cărora soţul le acordă pe rând atenţie, în mod oarecum egal. Iar ele sunt ca surorile, au grijă de copii la grămadă, îl trec pe cel mai mic de la una la alta, de ţi-e imposibil să-ţi dai seama al cui e. Este „al lor”. În rest, rezervaţi şi prietenoşi în limita bunei cuviinţe. Se uită ca la urs, dar te lasă în pace. În schimb, cei din maşini te claxonează continuu, scurt şi sugestiv. Ni s-a spus că aceasta e o formă de salut, dar nu sunt sigură…
În sfârşit, Petra
Pentru cei care vor să vadă Petra, e simplu. N-am ce să vă zic eu, duceţi-vă s-o vedeţi. Nimic din ce aş spune, descrie, arăta, detalia nu o să vă arate nici a zecea parte din cum simţi locul acela acolo.
Trebuie să vedeţi singuri canioanele de piatră trandafirie, nisipul roz, dalele de piatră de acum 2000 de ani (romanii au civilizat toate locurile pe unde au trecut), templele, cele 800 de trepte până în vârful muntelui sau „The end of the world” (aşa cum scrie, orgolios, pe indicatoare).
Indicatorul „The view the end of the world” FOTO Mihaela Apetrei
Măgarul, singurul mijloc de transport spre Monastery FOTO Mihaela Apetrei
The Monastery - unde TREBUIE să staţi şi să beţi tradiţionala cafea cu cardamon sau un ceai cu mentă, beduinele îmbrobodite, cu pielea stafidită şi cafenie de la soarele deşertului, vorbind fluent engleză şi franceză, corturile empirice pentru înnoptat şi trăit, copiii locului jucându-se prin peşterile scobite în muntele rubiniu, măgăruşii care cară seara (după ce toată ziua au dus turiştii în cârcă), bidoanele de plastic pline cu apă. Senzaţia de nesfârşit de la capătul drumului, unde de fapt nu ai ajuns la capăt, ci la un alt început, cel al infinitului şi al lumii de după lume, starea de înalt şi de vertij şi de imponderabilitate din vârful stâncilor sfărâmăcioase şi roşii, liniştea, gălăgia, strigătele din gât ale beduinilor, tarabele cu prostii frumoase, încurajările lor („You're almost there, don't give up!”) în timp ce-ţi pierzi suflul urcând treptele nesfârşite, din nou canioanele, Iordania, cerul, soarele, lumina, viaţa şi moartea, simplitatea, fericirea şi neînţelesul.
Dacă vă doriţi să vedeţi Petra, duceţi-vă acolo. Este o experienţă personală, pur şi simplu.
Cafea cu cardamon la Monastery, la o terasă ţinută de beduini care traiesc aici de generaţii FOTO Mihaela Apetrei
Coliba de beduini conservată special pentru turişti FOTO Mihaela Apetrei
Se încarcă comentariile...
