La început. Rânduri din Verona

Sunt la Verona acum, să văd ce este dincolo de actul III, scena III din cea mai cunoscută poveste de iubire şi de moarte din istoria iubirii şi a morţii. Las neterminat un articol pentru ziarul “Adevărul”, chiar acest articol, şi urc în faimosul balcon al îndrăgostiţilor.

Nu are nicio măreţie sumbră, dar dacă ştii să priveşti, statuii Julietei încă i se văd bătăile inimii. Aflu că sunt peste 8.000 de români care trăiesc în oraşul acesta. Nu cunosc niciunul.

O trăsură plimbă inamoraţii. Calul e negru, birjarul e înalt, poartă un joben. Dar uite-l că leagă calul de un stâlp, ca un actor dintr-un western de Oscar, coboară tacticos, intră într-o cafenea, nu într-un bar, îl urmăresc din stradă cum îşi cumpără un ristretto. Iese pe terasă, închide ochii şi îşi aprinde o ţigară. Ne aflăm într-un loc demult declarat patrimoniu comun al umanităţii, şi aşa şi este: un patrimoniu comun al umanităţii.

Este incinerat, în ziua când ajung în oraş, Giovanni Stizzoli, 91 de ani. Informaţia e publică, se află pe un afiş tipărit, nu virtual, în centru. Nu îl cunosc pe domnul Stizzoli, dar mi-ar fi plăcut să îl văd pentru prima şi ultima oară. Nu ştiu dacă a fost un profet sau un bărbier, dacă a avut chipul unui ucigaş sau al unui filosof, poate chiar al unui clasic, nu ştiu. Era ceva: un străin ajunge într-un oraş şi se duce la prima ceremonie funerară la care se poate duce, apoi cere să i se aducă vin şi să i se cânte muzică, fiindcă viaţa, blestemata!, continuă. L-au incinerat dimineaţa, la o oră imposibilă. Străinul care sunt nu s-a dus.

Dumnezeul reporterilor, despre care avem atâtea dovezi că există, îmi trimite viaţa unei românce, care îngrijeşte un bătrân italian de 103 ani. Despre bătrân, care a fost farmacist, se spune că l-a cunoscut pe Hitler. Locuieşte într-o poveste, în munţi. Plec spre munţi. Viaţa acestei femei merită să fie scrisă, deşi nu sunt convins că eu voi fi acela. Viaţa ei este viaţa tuturor românilor care muncesc, aici, greu şi cinstit. Ceilalţi români - despre care scandalos se tace. Să ştiţi: duminica, femeia merge, fără să o trimită nimeni, la cimitir şi îngrijeşte şi mormântul soţiei bătrânului farmacist.

Scriu aceste rânduri la un birou vechi de nouă decenii, marţi, în zorii anului 2013. Dincolo de fereastră, soarele care a răsărit s-a agăţat de cer întocmai ca un spânzurat. Vreau să intru într-o biserică în ruină, dar în satele din nordul Italiei nu găsesc nicio biserică în ruină. Şi textul acesta va sfârşi în paginile unei gazete din România, care ţine cronica tuturor zilelor noastre, la care arareori stăm, în adevăr, să ne gândim. Nici măcar când ajungem, din nou, la început.