Frumoasa de pe Dunăre

În Bratislava m-au fascinat de la început melanjul cochet, armonios, discret de stiluri arhitecturale, dar şi oamenii harnici, disciplinaţi şi politicoşi, mândri de ţara lor. Bratislava, „frumoasa de pe Dunăre“, situată la doar 65 km de Viena, 180 km de Budapesta şi 330 km de Praga, rămâne oraşul sufletului meu.

Veneam dintr-o ţară postcomunistă şi mă aşteptam să regăsesc în Bratislava aceeaşi mentalitate specifică fostelor ţări socialiste, aceeaşi mistică a omului copleşit de fatalitate, mustind de ură anticomunistă, trăind cu fervoare primele campanii electorale de după Revoluţie, intrigat de inevitabila aliniere la capitalism, derutat şi poate chiar complexat în vecinătatea fârtaţilor cehi, a maghiarilor revendicativi, a austriecilor de mult prosperi. Slovacii, însă, m-au întâmpinat amintindu-şi cu respect de refuzul lui Ceauşescu de a invada Cehoslovacia în 1968, oripilaţi de soarta dictatorului executat cu cinism în Ajunul Crăciunului, animaţi de ambiţia de a arăta Europei că separarea de Cehia a fost o opţiune firească, benefică pentru un popor demn, patriot, tenace.

Muzica ceasurilor

Mireasă în faţa Castelului Bratislavei

Fostă capitală a Imperiului Austro-Ungar în timpul războaielor antiotomane, Bratislava sau Pressburg pentru nemţi sau Poszony pentru unguri a fost oraşul acestor trei naţii timp de câteva secole, de unde şi varietatea toponimică asociată capitalei slovace, bântuită de trilingvism. Catedrala Sf. Martin, restaurată în stil gotic în urma incendiului din 1833, este locul în care au fost încoronaţi numeroşi monarhi unguri, printre care şi Maria Tereza. Mândri de istoria capitalei, în fiecare an, la începutul lunii septembrie, slovacii refac ritualul primei încoronări în Bratislava, cea a lui Maximilian al II-lea de Habsburg din 8 septembrie 1563.

Vizavi de catedrală, pe strada Židovská, Casa Bunului Păstor, o clădire în stil rococo din 1760, adăposteşte Muzeul Ceasurilor, unul dintre locurile mele preferate. Aici, fiecare ceas vechi arată... ora exactă, limbile ceasului se împreunează în unghiuri ample sau ascuţite, creează iluzia timpului obiectiv, proiectat în epoci şi spaţii diferite, surprinse pe etichetele îngălbenite, scrise la maşină, din josul fiecărui exponat, încât nu poţi să nu te întrebi dacă nu cumva sfârşitul e atunci când toate ceasurile de pe pământ se aşteaptă unul pe celălalt pentru a arăta aceeaşi oră.

Čumil, soldatul-simbol

De la Muzeul Ceasurilor, trecând pe lângă biserica ortodoxă, se ajunge la Castelul Bratislavei, simbolul oraşului, o clădire pătrată, cu patru turnuri, ca o masă întoarsă, opera maestrului Konrad von Erlingen (1430). Reconstruit în secolul al XX-lea, castelul a revenit la forma sa din secolul al XVIII-lea, când devenea reşedinţa oficială a împărătesei Maria Tereza. Situat pe cea mai înaltă colină, castelul oferă priveliştea oraşului scindat: pe unul dintre malurile Dunării, cochetele clădiri cu acoperişuri cărămizii din Centrul Vechi, pe celălalt mal - cartierul proletar Petržalka. Între ele - fluviul cu vaporaşe pline de turişti, peste care veghează demiurgic „Farfuria zburătoare", silueta futuristă a restaurantului „Bystrica" de pe Podul Nou, unde turiştii se înghesuie pentru a admira, de la zeci de metri înălţime, capitala slovacă.

De la castel până în Centrul Vechi - doar câţiva metri. Străduţe înguste, încoronate de arcade cu lampadare, şerpuiesc docil printre vechile vinării ca-ntr-un labirint. Altele culeg murmurul discret al localnicilor de la terasele cochete, al turiştilor dornici să se fotografieze lângă statuia lui Napoleon din faţa Ambasadei Franţei, sau a lui Schöner Náci, personaj real din teatrul străzii, sau a lui P. O. Hviezdoslav, poetul naţional slovac, sau a lui Cumil, soldatul haios şi obraznic din canal.

Paşii lui Mozart şi ai lui Liszt

Centrul Vechi şi pastelat al Bratislavei te poartă prin toate stilurile arhitecturale cu un soi de modestie, pioşenie, pudoare, fără ostentaţie, fără aroganţa marilor capitale: Poarta lui Mihai, un turn gotic din secolul al XIV-lea cu statuia arhanghelului Mihail pe turla barocă, Palatul lui Leopold de Pauli, unde, invitat de familia Eszterházy, Franz Liszt avea să-şi cucerească gazdele şi să primească în dar jurnalul lui Haydn, Academia Istropolitana, cea mai veche universitate slovacă fondată de Matei Corvin în 1465, Palatul lui Pálffy în stil baroc de pe strada Ventúrska, unde, la vârsta de şase ani, Mozart susţinea un concert uluitor, Piaţa Principală cu statuia lui Maximilian, Vechea Primărie cu superba sa curte interioară, Palatul Primaţial în stil neoclasic. Dar, înainte de toate, pentru mine, Bratislava este oraşul în care am descoperit un alt fel de învăţământ, în linia tradiţiei iniţiate de Comenius, de care slovacii sunt atât de mândri. Astfel, am ajuns să predau limba slovacă.

La Bratislava, cu Marilena Luţă-Ţiprigan

Voiam să învăţ o limbă „exotică", aşa încât, în 1996, eram studentă la slovacă-engleză la Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii din Bucureşti. În anul I, obţineam una dintre cele cinci burse de merit acordate de Universitate şi o bursă de studii complete în Slovacia. După anul pregătitor, am fost admisă la Facultatea de Filosofie a Universităţii „Comenius" din Bratislava, unde, în 2003, obţineam două diplome de licenţă. În 2002, am primit un premiu pentru cea mai originală interpretare a unui autor slovac. În 2008, am susţinut teza de doctorat, cu „Magna cum laude". În prezent, sunt lector doctor la Universitatea din Bucureşti, pregătesc pentru publicare teza de doctorat şi administrez propriile agenţii de traduceri.

Nu rataţi!

- Palatul Prezidenţial sau Palatul lui Grassalkovic. A fost construit în stil rococo în timpul domniei Mariei Tereza, când aristocraţia maghiară, inspirată de Palatul Versailles, începea să clădescă primele palate fără fortificaţii, cu grădini splendide, împodobite cu sculpturi. 

- Slovak Pub. Aici, pereţii „povestesc" istoria culturii slovace, iar gazdele servesc bryndzové halušky, mâncarea specific slovacă, un fel de găluşte cu brânză de burduf, bere din belşug, kofola (cola slovacă) şi parfumata supă de usturoi în coajă de pâine.

- Castelul Devín. De pe fosta fortăreaţă romană se văd apele întunecate ale Moravei vărsându-se lin în Dunăre într-un peisaj crud, virginal.

Turn dintr-o fortăreaţă a Castelului Devin