FOTO Kikinda, o destinaţie de weekend: paradisul mamuţilor şi al bufniţelor, la câţiva kilometri de graniţa cu România

Kikinda, un orăşel din Serbia, a devenit, în ultimii ani, o destinaţie de weekend tot mai căutată de românii din vestul ţării. Se află la o distanţă de doar 10 kilometri de graniţa cu România şi promite atracţii pe toate gusturile.

GALERIE FOTO

Am ajuns în Kikinda într-o dimineaţă fierbinte de miez de vară. Drumul ne-a dus exact în mijlocul oraşului şi, după ce am parcat, am căutat un loc mai răcoros. O căutare care a durat o secundă, pentru că ne-am trezit într-un paradis umbros. Străzile lungi, străjuite de copaci pe ambele părţi, au fost ascunzişul perfect în faţa caniculei, mai ales că arborii se întâlneau deasupra drumului, formând un tunel şi acoperind cerul.

După ce ne-am mai răcorit la o terasă din multele care împânzesc o vastă zonă pietonală, ne-am dezmorţit picioarele şi am încercat să aflăm despre Kikinda mai multe decât ştiam deja. Oraşul are o populaţie de aproape 40.000 de locuitori, se află în nord-estul Serbiei şi face parte din provincia Voivodina. Se află la o aruncătură de băţ de graniţa cu România: spre exemplu, de la Timişoara la Kikinda sunt doar 70 de kilometri. Dacă veniţi cu maşina (şi în prezent nu prea sunt alte variante) puteţi alege punctul de trecere a frontierei Lunga-Nakovo, deschis zilnic între orele 8.00-20.00. Dacă însă la întoarcerea în România mai faceţi o excursie prin zonă, adică mergeţi până la Zrenjanin sau chiar până la Belgrad, aşa cum am făcut noi, puteţi reveni şi prin punctul de trecere a frontierei de la Foeni.

Acum că am stabilit coordonatele, să ne întoarcem la excursia noastră. Am mâncat o îngheţată la cornet, una foarte bună, şi apoi ne-am căutat cazare. Într-un oraş atât de mic veţi fi uimiţi să găsiţi destule pensiuni care arată bine şi care pun la bătaie şi micul dejun. Unele se află chiar în case vechi, cu alură nobiliară, din zona pietonală. Noi, de exemplu, am nimerit la Caffe-Caffe. Camere înalte, răcoroase, în care nu aveai nevoie să porneşti aerul condiţionat, deşi afară era caniculă. Masa de dimineaţă o puteai lua într-o curte interioară cu grădină, înconjurat de trandafiri. Nu erau multe foarte multe feluri de mâncare din care puteai alege, dar omleta era bună, la fel şi cafeaua. Pensiunea avea şi locuri de parcare destinate clienţilor.

Capitala bufniţelor

Buuun, după ce am aflat unde vom dormi, am revenit la ce era mai important: o listă cu ce putem face în zonă. Şi deşi la început n-am crezut, erau destule lucruri de văzut. În primul rând Kikinda este celebră pentru bufniţe. Da, aţi citit bine, unii spun că aici ar fi chiar capitala mondială a bufniţelor. A trebuit să-i credem pe cuvânt pe localnici, pentru că în miez de vară bufniţele nu-s acasă, însă când vremea se răceşte bufniţele încep să apară în zonă, aşa cum încep să apară şi specialiştii care le cercetează, pasionaţii, turiştii şi jurnaliştii. Chiar şi o echipă de la BBC a făcut o vizită în Kikinda în anii trecuţi, pentru a filma o parte dintr-un documentar despre păsările şi animalele sălbatice care trăiesc în diverse oraşe. Statisticile spun că recordul de bufniţe a fost în anul 2009, când pasionaţii au numărat în Kikinda peste 700 de exemplare.

Al doilea lucru pe care îl afli despre Kikinda atunci când faci o vizită în miez de vară este că trebuie să te întâlneşti cu Kika. Ce drăguţ sună, dar cine o fi această doamnă? Tot oraşul o cunoaşte şi locuieşte într-o clădire din centru: la muzeu. Kika a trăit acum vreo 70.000 de ani şi a fost o femelă-mamut ale cărei rămăşiţe foarte bine conservate au fost descoperite de nişte muncitori în 1996, într-o zonă de la marginea oraşului, „blocată“ în lut, la o adâncime de 21 de metri.

Specialiştii care au analizat scheletul, păstrat intact în proporţie de 90%, au aflat că femela a încetat din viaţă la aproximativ 64 de ani, că a avut cel puţin un pui, că avea şapte metri lungime, aproape cinci metri înălţime şi nişte colţi de vreo trei metri şi jumătate. Ar fi cântărit şapte tone şi şi-a pierdut viaţa după ce a rămas blocată într-o zonă pe atunci mlăştinoasă, de unde nu a mai putut ieşi. Dacă vizitaţi muzeul, veţi putea vedea expuse rămăşiţele mamutului, dar şi o replică în mărime naturală, în curtea interioară a clădirii. Tot la muzeu puteţi urmări o animaţie care spune povestea descoperirii. Cei mai mulţi turişti care vizitează Kikinda află povestea mamutului Kika, un soi de brand al regiunii.

Şi dacă tot am ajuns la muzeu, putem admira aici o serie de interioare de încăperi din diverse epoci, de la case de oameni simpli, din mediul rural, până la locuinţe nobiliare. Dacă seamănă cu România? Extrem de mult! La ieşirea din muzeu, oamenii se fotografiază cu replica în mărime naturală a mamutului, iar mulţi şi-au cumpărat deja un tricou sau un breloc cu celebra Kika.

Muzeul sculpturilor de teracotă

Pentru următorul obiectiv turistic se poate să fie nevoie de maşină. În mod normal se poate ajunge pe jos, în pas de plimbare, dar în cazul nostru a fost atât de cald încât am preferat acea variantă. În fiecare vară, începând din 1982, în Kikinda are loc un simpozion internaţional de sculptură, la care sunt invitaţi mai mulţi artişti care urmează să creeze în cadrul unui superb centru, Terra. Locul unde se petrece magia este o clădire în care pe vremuri a fost o fabrică de ţiglă. În restul anului, în curtea centrului Terra pot fi admirate câteva dintre sculpturi. Dacă subiectul vă atrage, nu vă opriţi aici. Proiectul include şi un muzeu, care poartă acelaşi nume, Terra, şi în care se găsesc o parte din operele de artă produse în cadrul simpozionului. Muzeul Terra este uluitor, foarte bine pus la punct şi vă poate lua ore bune dacă vreţi să admiraţi toate sculpturile. Administratorii locului spun că ar fi vorba despre cea mai mare colecţie contemporană de sculpturi de teracotă din lume (foto jos). 

Atmosfera cochetă a oraşului, cu pieţe largi, zone mari pietonale şi clădiri cu o evidentă moştenire arhitecturală a altor vremuri, este explicată de localnici şi prin faptul că zona a fost parte a Imperiului Habsburgic. Dacă vă plimbaţi pe străzile umbroase, despre care veţi afla că au fost votate în diverse topuri pe internet drept unele dintre cele mai frumoase din lume, veţi avea mari surprize. De exemplu construirea clădirii primăriei din Kikinda a fost încheiată în anul 1894, în timp ce clădirea bisericii ortodoxe Sfântul Nicolae, din centrul oraşului, datează din 1774, iar biserica romano-catolică a fost gata în 1811. Muzeul care acum o adăposteşte pe Kika, o clădire construită la 1839, a fost martorul unor recepţii fastuoase, la care au luat parte împăraţi şi regi, dar şi martorul unor execuţii fasciste. Veţi mai întâlni, de asemenea, fel de fel de foste palate, clădiri construite la sfârşitul anilor 1800, cel mult începutul lui 1900, reprezentative pentru stilul neobaroc.

Pe asemenea străzi extrase parcă din alt secol vă puteţi opri din nou, pe o bancă sau pe o terasă, şi, dacă nu vă deranjează că mai devreme aţi mâncat îngheţată, puteţi comanda o bere. Sârbii au multe tipuri de bere foarte bună şi toate merită încercate, mai ales că sunt şi foarte ieftine. Nouă, de exemplu, ne-a plăcut mult Zaječarsko. Desigur, vă puteţi întreba, când am eu timp să văd toate cele de mai sus? Ar trebui să vă luaţi două-trei zile ca să fiţi siguri că vedeţi totul, dar obiectivele de neratat nu se termină aici.

Oasele mamutului Kika, expuse în muzeul din Kikinda FOTO: Lavinia Bălulescu

Ce putem vedea în apropierea oraşului

Obosiţi după o plimbare un pic prea lungă prin muzee, parcuri, la vânătoare de bufniţe sau doar de clădiri splendide, poate veţi avea chef să ieşiţi un pic din oraş. La doar 20 de minute de mers cu maşina veţi ajunge într-o rezervaţie naturală numită Lunca Marii Dropii, care se întinde pe 1.000 de hectare. Pasionaţii pot admira aici unul dintre ultimele habitate ale celor mai mari păsări zburătoare, putând atinge chiar şi până la 20 de kilograme. Localnicii recomandă şi câteva locuri de picnic în apropierea oraşului, printre care Vodice şi Simićev Salaš. Cei care vor să aibă parte de un peisaj uimitor şi de o după-amiază de pescuit trebuie să ştie că în apropiere pot admira Canalul Dunăre-Tisa-Dunăre (DTD), o adevărată bijuterie inginerească. Tot lângă Kikinda se află şi o fermă de fazani, dar şi mai multe terenuri unde se organizează partide de vânătoare.

Într-o după-amiază noi am făcut o altă excursie, de data asta la Zrenjanin (foto jos), un oraş de două ori mai mare, aflat la o distanţă de vreo 55 de kilometri de Kikinda. Am ajuns într-o oră acolo şi a meritat plimbarea. După trei zile de Kikinda, traseul nostru a continuat înspre Belgrad, care se află la aproximativ 140 de kilometri depărtare de Kikinda. Partea proastă a fost că am avut o singură după-amiază în Belgrad. Şi ar mai fi o problemă: capitala e în şantier, se lucrează cam peste tot, aşa că circulaţia e deviată şi nu veţi avea linişte noaptea din cauza utilajelor. Partea bună? Belgradul e superb şi ne-a convins să revenim, dar numai dacă întâi ne oprim în Kikinda!

Parc din Zrenjanin FOTO: Lavinia Bălulescu

Atenţie la telefon!

Variantele culinare sunt diverse în Kikinda, de la platouri uriaşe cu multe tipuri de carne preparată la grătar, până la un bar cu mâncare mexicană numit „Frida sugar art & tapas“. La capitolul „alte detalii“, nu uitaţi că Serbia nu este în Uniunea Europeană, motiv pentru care veţi fi taxaţi foarte aspru în ceea ce priveşte telefonul. Totuşi firmele de telefonie mobilă din România au extraopţiuni pe care trebuie să le activaţi înainte de plecarea din ţară, iar sumele sunt rezonabile. Important e să vă sunaţi operatorul de telefonie înainte de excursie. Pentru internet, în schimb, va trebui să vă limitaţi la Wi-Fi, care însă se găseşte efectiv peste tot, deci nu vă faceţi griji din această privinţă. Ar mai fi de reţinut că românii pot trece graniţa şi cu buletinul în Serbia, nu doar cu paşaportul, şi că puteţi cumpăra dinari la case de schimb valutar din centrul Kikindei, asta dacă nu i-aţi schimbat deja de acasă. Şi plata cu cardul e o soluţie dacă rămâneţi fără bani. În ceea ce priveşte viteza cu care veţi circula, dacă în localităţi maximul este de 50 k/h, pe drumurile obişnuite dintre oraşe viteza maximă admisă este de 80 km/h, în timp ce pe drumurile expres se circulă cu cel mult 100 km/h. Pe autostradă viteza maximă este de 120 km/h, iar amenzile pentru depăşirea vitezei sunt drastice.

Sărbătoarea dovlecilor şi un festival de literatură

Românii din vestul ţării cunosc foarte bine numele Kikinda. La fiecare început de octombrie, mii de bănăţeni se urcă în maşină şi, după un drum de o oră, ajung la Kikinda, unde iau parte la Festivalul Dovleacului. Îi aşteaptă în Serbia un oraş întreg decorat cu dovleci, un alt brand important al regiunii. Festivalul se organizează de peste 30 de ani, iar în cadrul lui au loc concerte, un târg şi este premiat cel mai mare dovleac. În 2014, de exemplu, cel mai mare dovleac cultivat în zonă a cântărit 507 kilograme.

FOTO: Smaranda Marcu

Un alt festival care atrage public din regiune este unul de o cu totul altă factură. Se numeşte „Kikinda Short“ şi este un eveniment care are în centru proza scurtă. An de an, la sfârşit de iunie, în Kikinda sunt invitaţi mai mulţi tineri prozatori din diverse ţări, cu sau fără legătură cu fosta Iugoslavie. Spre exemplu anul acesta, la ediţia a XIV-a, pe lângă scriitorii sârbi, au venit în Kikinda artişti din Bosnia şi Herţegovina, Muntenegru, Croaţia, Macedonia de Nord, Austria, Ungaria şi România. La lecturile care au avut loc în aer liber, în cocheta curte interioară a Bibliotecii din Kikinda, toate scaunele au fost ocupate. Fiecare dintre scriitorii invitaţi a citit pe o scenă, iar acolo unde a fost necesar pe fundal au rulat traducerile. Publicul a rezistat la maratonul de lectură până târziu în noapte, iar accesul a fost gratuit.

FOTO: Edi Matic/ Kikinda Short

Turiştii aflaţi în oraş în timpul festivalului prozei scurte au putut afla că evenimentul, unul foarte bine pus la punct şi cu amploare internaţională, e organizat de fapt o mână de oameni inimoşi şi pasionaţi: Vera Papić (managerul festivalului), Višnja Udicki (coordonator al festivalului) şi Branko Markovic (pictor şi fotograf, care se ocupă de identitatea vizuală a festivalului)

Citiţi şi:

Atena, trei zile acasă la zei: muzee, droguri şi pietre albe