Fantomele din Edinburgh

„Credeţi în fantome?” Grupul pestriţ adunat în faţa catedralei St Giles murmură la unison un „nu” şovăielnic împletit cu un „da” şi mai timid. Un cuplu - genul acela ce pare într-o lună de miere perpetuă - se giugiuleşte, o tânără îşi răsuceşte guma de mestecat pe degetul fusiform, iar un grup de trei italieni gălăgioşi pare a fi pierdut drumul spre pub.

„Ei bine, ar fi bine să credeţi pentru că în seara asta veţi vedea fantome!” continuă însufleţit tânărul cadaveric înfăşurat într-o mantie neagră.

Îşi scoate pălăria şi se prezintă cordial: se numeşte Samuel şi are peste 150 de ani. Nu m-ar mira; la cât whiskey se consumă aici poate este o metodă de conservare, îmi zic, şi continui să-l ascult în timp ce-mi ascund un căscat. O luăm din loc, iar ghidul nostru începe să turuie despre cum Edinburgh-ul este cel mai bântuit oraş din lume şi cum există o mulţime de mărturii ce susţin această afirmaţie. „Te pomeneşti că întâlnirile respectivilor cu spiritele o fi avut loc în vreun pub din Grassmarket!”, îi şoptesc pe un ton sarcastic lui Iulian. Îmi face semn să păstrez liniştea şi să măresc pasul. Este absorbit total, doar el a ales cel mai înfricoşător Ghost Tour pe brosura căruia stătea scrisă, cu litere mari, următoarea promisiune: „Not for the faint hearted!”

Turul însă este mai mult informativ; ghidul ne povesteşte câte ceva despre istoria oraşului şi ne poartă pe străduţele tenebroase de pe Royal Mile. O parte din informaţiile şi povestirile călăuzei noastre nu le găseşti în ghidul turistic DK, aşa că încep să fiu din ce în ce mai atentă, gândindu-mă că aş putea afla lucruri noi şi interesante. Refacem din mers locurile unde vrăjitoarele erau executate, unde vechii locuitori ai oraşului trăiau în condiţii mizere, unde mulţi dintre aceştia au fost răpuşi în cel mai violent mod de Moartea Neagră. „Prin anii 1800 teroarea bântuia oraşul scoţian”, spune Samuel. „Burke şi Hare exploatau cererea pentru cadavre şi comiteau cele mai sângeroase crime.” Mă uit în jur şi încerc să reconstitui atmosfera acelor vremuri. Nici nu este prea greu, oraşul s-a metamorfozat complet de parcă noaptea îi este complice.

Tresar la vocea ghidul nostru care ne anunţă mândru că următoarea oprire este în cel mai bântuit loc din Edinburgh: cimitirul Greyfriars Kirkyard. O realizare destul de mare având în vedere că fiecare colţişor din oraş îşi alocă cel puţin o fantomă. În timp ce ne îndreptăm tăcuţi prin noaptea rece, devin tot mai conştientă de atmosfera funestră şi profetică care pluteşte deasupra clădirilor vechi. Este din în ce în ce mai apăsătoare, mai ameninţătoare. Odată ce intrăm pe poarta cimitirului, glumele lui Samuel încetează. Ne anunţă că de acum încolo suntem pe propriul nostru risc. E atât de întuneric încât tind să-i dau crezare. Mă agăţ de braţul lui Iulian şi ne strecurăm pe potecile înguste ale cimitrirului, printre mormintele înghesuite. E o atmosferă atât de rece şi de chinuitoare încât nu pot să fiu atentă şi să înţeleg poveştile înfricoşătoare ale lui Samuel, chiar dacă sunt îndulcite cu tot felul de glume. E un tip simpatic, n-am ce zice, dar prea exagerează. „E marketing, de parcă nu ai şti”, mi-o întoarce Iulian. „Eşti tu aşa sigur?”, îl întreb în timp ce tremur ca un pisoi sub duş. „Băiatul ăsta e mai vechi decât marketingul!”.

Părăsim cimitirul fără incidente notabile (asta dacă nu luam în calcul că unul dintre italienii din grup s-a împiedicat de o cruce şi era cât pe ce să se întindă într-o poziţie lugubră). Uşurarea noastră nu durează prea mult. După o cursă turbată pe străduţele întortocheate şi pustii ale oraşului, ghidul nostru ne bagă prin nişte ganguri dubioase şi se opreşte în faţa unei clădiri vechi. Deschide o poartă de fier şi ne conduce pe nişte scări înguste în subsolul clădirii. Apoi trecem printr-un culoar întunecos care ne duce către o înfundătură. O încăpere fără geamuri mirosind a mucegai, cu un bec slab atârnat de tavan precum un ştreang, cu pereţii murdari. Într-un colţ întunecat stă o cadă sinistră cu pete de rugină. Dar Samuel ăsta e smintit de tot, îmi zic înghiţind în sec. Prin cap îmi trec o sumedenie de gânduri, care mai de care mai sinistre. Mirosul înţepător şi stătut mă ameţeşte, mă simt ca într-un carusel al groazei din care nu mă pot da jos. Mi se strecoară în piept o teamă rece, nu atât de o agresiune fizică, ci mai mult de vraja diavolească în care Samuel pare să ne fi atras. Îl trag de mânecă pe Iulian şi îi şoptesc: „Hai să mergem, nu pot să mai respir”. Ne retragem discret fără să-i atragem atenţia lui Samuel. Parcă la începutul turului a zis că o să murim cu toţii. Se referea în seara asta, aici? Mă şi văd într-un titlu de ziar de a doua zi: „Un grup de tineri a dispărut în seara de ....”. Dacă nu am apucat să public nimic, măcar să publice alţii despre mine, pe principiul ăsta. O iau înainte şi apăs clanţa. Uşa este însă închisă. Nu se poate, îmi zic. Ăsta e sfârşitul! Iulian se strecoară pe lângă mine şi apasă cu hotărâre, dar uşa se încăpăţânează să stea închisă. Unul dintre băieţii din grup îşi întoarce capul către noi şi permite becului să arunce o lumină slabă asupra uşii. Asta era, a închis-o şi a lăsat cheia în uşă. Rotesc cu forţă cheia şi o pornim în pas hotărât pe scări.

Aerul rece al oraşului vine ca o binecuvântare. „Hai să bem o bere undeva, mi-a ajuns cu turul ăsta”, propune Iulian. Singura problemă este că nu prea ştim unde suntem. Ghidul ne-a purtat pe tot felul de străduţe lăturalnice şi nu mai avem acum niciun punct de reper. Pe stradă nicio suflare de om, nicio lumină, nimic. O luăm la întâmplare, dar nu fără teamă. Scoţia şi-a păstrat reputaţia de ţară violentă (se pare că deţine un record frumuşel în ceea ce priveşte crimele). Edinburgh-ul, după atâtea legende cu fantome şi criminali, nu îmi insuflă a fi genul de oraş în care să te plimbi romantic la lumina lunii. În timp ce-mi desfăşor toate gândurile negre şi îmi scot din cele mai umbroase colţuri ale minţii statistici sinistre, Iulian anunţă vesel: „Uite un pub deschis!”

Traversam piaţa (Grassmarket să fie, deşi pare puţin diferită) şi intrăm cu inima uşurată. Înăuntru ne întâmpină o coterie veselă de scoţieni. Ne aşezăm la o masă izolată, lângă un şemineu vechi, şi cerem două beri, dar mari să fie că am avut o seară grea. Hangiul ne iscodeşte şi până la urmă îi mărturisim totul: că venim de la tur cu fantome, unde, deşi nu am văzut nicio fantomă şi suntem puţin dezamăgiţi, am tras nişte sperieturi serioase. Hangiul râde zgomotos şi apoi le spune celorlalţi cu voce tare: „Tinerii sunt supăraţi că nu au întâlnit nicio fantomă, ce ziceţi de necazul ăsta?” Ceilalţi se alătură râsului zgomotos al scoţianului bătrân, iar noi ne simţim atât de jenaţi încât mai cerem două beri. Primim din partea casei o porţie de haggis - cel mai bun de până acum - şi comandăm două pahare de whiskey, să meargă bine. Hangiul e de treabă; împrăştie un iz de fum care mă duce cu gândul la bunica mea făcând focul în sobă.

O toropeală plăcută ne cuprinde oasele, iar mirosul mâncării şi băuturii ne moleşeşte definitiv. Chipurile mesenilor devin tot mai difuze, contopindu-se în mii de forme şi culori. Nu mai înţeleg niciun cuvânt, parcă toţi vorbesc într-o limbă secretă. Pluteşte o senzaţie ciudată, genul acela pe care o trăiai când erai mic la vederea unei scorburi de copac bătrân sau a unei case părăsite. Te intrigă misterul ei, nu ştii ce urmează, te temi şi simţi că locul tău nu este acolo. După încă câteva beri, le cerem indicaţii şi pornim spre hotel, lăsând în urma vocile încinse şi zgomotoase. Ne culcăm uşuraţi că am scăpat cu bine din cel mai înfricoşător tur cu fantome, din „cel mai bântuit” oraş. De unde să ştim însă că ceea ce avea să se întâmple a doua zi ne va schimba total părerea.

Ziua următoare ne trezim devreme şi plecăm într-o excursie organizată spre Highlands şi Loch Ness. După 12 ore de mers cu autocarul şi schimbat câteva anotimpuri (plecăm pe o vreme însorită şi trecem prin ploi, ninsori, curcubee, soare şi tot aşa), ajungem epuizaţi la hotel. Cum gândul de a ne culca nemâncaţi nu ne dă pace, Iulian propune să revenim la pubul în care poposisem aseară. Nu ne mai  aducem aminte exact cum se numeşte, dar ştim că este în piaţa Grassmarket, iar de acolo avem un reper concret: lângă banca de fier pe care dormea un motănel tuciuriu.

Ce a urmat însă, depăşeste orice raţiune. Misterul ne mai macină şi astăzi. Pe scurt: găsim piaţa, găsim banca, motănelul, însă pub-ul...ei bine, pub-ul nu. Răscolim preţ de câteva minute în lung şi-n lat piaţa, reconstituind traseul în cele mai mici detalii, dar de fiecare dată ajungem la aceeaşi concluzie. Pubul a dispărut, iar în locul lui este o prăvălie de kilturi şi tot felul de ţesături. Total bulversaţi de parcă am fi trăit farsa vieţii intrăm în magazin şi cu o voce timidă, puţin jenată, îl întrebăm pe vânzător ce se întâmplase cu pubul de aseară. Acesta, nesigur că a înţeles întrebarea, ne spune că pe locul acela fusese magazinul de când se ştia el. Tocmai mă pregătesc să-l contrazic, când o voce răguşită străbate încăperea: „A ars!” O mână ridată ca o frunză uscată trage la o parte perdeaua din fundul încăperii. În faţa noastră stă un bătrân îmbrăcat în haine tradiţionale, de parcă ar fi coborât dintr-un ghid turistic al vechiului Edinburgh. „A fost un pub aici, dar acum foarte mulţi ani, nici nu mă născusem. O tragedie, ce mai. Îmi povestea bunicul... fusese martor. Un client nemulţumit...un amant gelos poate...un nebun, cin' ştie... i-a ferecat înăuntru pe toţi şi le-a dat foc. Nu a scăpat niciunul.”

Bătrânul continuă sa ne povestească, dar nu mai reuşesc să prind niciun cuvânt. Totul în jur se învârte, iar frânturi de chipuri încep să mă bântuie. Aud râsul hangiului, îi simt mirosul de fum, văd feţele schimonosite ale mesenilor. Ies din prăvălie fără a schimba un cuvânt cu Iulian. Orice discuţie despre ce se întâmplase în seara aceea, ce văzusem, ar fi însemnat să credem, să dăm viaţă imposibilului. Ori noi suntem cu siguranţă, încă, fiinţe raţionale.           

Ajungem în camera hotelului într-o stare de hipnoză. Mă trezeşte ca dintr-un somn adânc ţârâitul isteric al telefonului. Recepţionistul mă anunţă cu o voce enigmatică că mă aşteptă cineva (pe mine, nu pe noi) la barul hotelului. Cum, nu se termină aici seara asta?

Nu mai am răbdare să aştept liftul. E timpul să înfrunt toate tainele, să pun punct. Cobor în grabă scările şi mă îndrept spre barul hotelului. Picioarele mi se împleticesc, iar mintea mi se înceţosează. Oare cine mă astepta într-o ţară străină? Cine ştie că sunt aici? Mama, tata şi....nu,  nu cred că ar putea fi... Urmează apoi cotitura decisivă, momentul în care misterul se dezvăluie în toată splendoarea sa. Într-o seară târzie de aprilie, într-un bar pustiu, într-un hotel ordinar din Scoţia, la mii de kilometri depărtare de false iluzii, mă întâmpină el. Cea mai vie fantomă din viaţa mea...

****

Itinerariu pentru cinci zile

Ziua 1. Nicio vizită în Edinburgh nu este completă fără a vizita faimosul Castel edinburghcastle.gov.uk/, simbolul oraşului. Aşa că, pentru a fi siguri că nu-l veţi rata, începeţi-vă ziua cu acesta (turul durează în jur de 2 ore).  Continuaţi-vă apoi vizita de-a lungul străzii Royal Mile, coloana vertebrală a Oraşului Vechi şi locul unde sunt concentrate numeroase atracţii turistice importante precum: Catedrala St Giles, The Real Mary King's Close, People's Story Museum.

Strada Royal Mile FOTO Corina Fătu

People's Story Museum FOTO Corina Fătu

Dacă veţi merge până la capătul străzii Royal Mile, veţi ajunge la Palatul Holyroodhouse vechea reşedinţă a Mariei Stuart. Vă recomand o vizită la Palat (durează în jur de 90 de minute), dar şi o ciocolată cu marshmallow, cea mai bună pe care am băut-o vreodată. Continuaţi apoi spre Dealul Calton, de unde puteţi admira întreg centrul istoric al oraşului, vulcanul stins Arthur's Seat, Palatul Holyroodhouse, iar în depărtare dealurile Pentland.

Grădinile Palatului Holyroodhouse FOTO Corina Fătu

Arthur's Seat FOTO Corina Fătu

Ziua 2. După ce în prima zi aţi explorat zona veche a oraşului, dedicaţi-vă a doua zi pentru New Town (Oraşul Nou). Princes Street şi grădinile sale împart Edinburgh-ul în Oraşul Vechi şi cel  Nou. În Oraşul Nou se găsesc unele dintre cele mai frumoase exemple de arhitectură rezidenţială din Europa. A fost construit în secolul al VIII-lea când Oraşul Vechi devenise atât de îngrămădit, murdar şi zgomotos încât bogaţii au făcut presiuni asupra municipalităţii să extindă oraşul la nord. Astfel s-a născut Oraşul Nou cu străzile sale largi, clădirile spaţioase şi spaţiile verzi private.

Oraşul Nou FOTO Corina Fătu

Ziua 3. Rezervaţi-vă o zi plină pentru a vizita unele dintre cele mai importante muzee ale oraşului. Puteţi începe cu Muzeul Naţional al Scoţiei, aflat la mică distanţă de Royal Mile. Acesta conţine atâtea exponate interesante încât ar fi păcat să nu vă dedicaţi câteva ore explorării muzeului. Continuaţi apoi pe Royal Mile unde sunt concentrate o mulţime de muzee: Muzeul Copilăriei, Camera Obscură, Muzeul Scriitorilor, Mary King’s Close, Casa lui John Knox, GlandStone's Land. Nu foarte departe, în Oraşul Nou, se află Galeria Naţională a Scoţiei, pentru iubitorii de artă. Puteţi încheia ziua cu o vizită la Scotch Whisky Heritage Centre şi  o cină la restaurantul Amber (aflat în incinta clădirii).

Restaurant Amber FOTO Corina Fătu

Ziua 4. După ce aţi explorat în profunzime Oraşul Vechi şi Oraşul Nou, în a patra zi vă propun să vă îndepărtaţi de centrul Edinburgh-ului şi să vizitaţi Grădina Botanică, Leith şi Royal Yacht Britannia. Leith este un port istoric de un farmec aparte unde sunt concentrate cele mai multe restaurante cu fructe de mare şi peşte din Edinburgh. Atracţia principală din zonă este însă Royal Yacht Britannia, yahtul reginei unde şi-au petrecut luna de miere Charles şi Diana. Pentru cei ce îşi permit, pe yaht se pot organiza petreceri private. Încheiaţi ziua cu un Ghost Tour.

Royal Yacht Britannia FOTO Corina Fătu

Leith FOTO Corina Fătu

Ziua 5. Dacă mai aveţi timp, în ultima zi, faceţi un tur de o zi prin Scoţia. Există o mulţime de variante, în funcţie de ce doriţi să vizitaţi. Noi am ales turul Loch Ness & The Highlands of Scotland, considerat cel mai popular, dar şi cel mai obositor (durează în jur de 12 ore).

Highlands FOTO Corina Fătu

Sfaturi practice

• Este de preferat să nu vizitaţi Mary King’s Close dacă suferiţi de atacuri de panică, astm sau claustrofobie. De fapt acesta este primul avertisment pe care îl primiţi înainte de începerea turului. Este mai mult decât terifiant, cu sau fără fantome, vă spun din propria experienţă.
• Încercaţi preparatul tipic scoţian haggis fără a pune prea multe întrebări despre cum este făcut. S-ar putea să vă treacă pofta de mâncare şi ar fi păcat: haggis este delicios, mai ales acompaniat de whisky.
• Vă recomand hotelul Apex Internaţional pentru poziţia ideală în centrul oraşului (piaţa Grassmarket) şi pentru cea mai frumoasă privelişte pe care o puteţi avea la micul dejun. Dacă doriţi o cazare mai sofisticată, atunci trebuie să ştiţi că în Edinburgh, ca de altfel în întreaga Scoţie, există o tradiţie a castelelor de tip hotel. Castelul Dalhousie, aflat în apropierea oraşului, oferă cazare la cele mai înalte standarde şi vă oferă o experienţă de neuitat.
• Şi cel mai important: nu vă îngrijoraţi că veţi vedea fantome! Cel mai probabil nici nu o să vă daţi seama!