De la Atlantic la Marea Neagră. Pe bicicletă

„Mi-a mai plăcut ideea de călătorie-expediţie, în care eşti tu cu tine şi cu camarazii tăi, în care contează echipa mai mult decât individul”   FOTO: putinplecati.ro

De unde până unde ideea asta? Dacă mă întrebaţi de ce facem asta şi de ce tocmai traseul ăsta nu ştiu exact ce să răspund. Uneori mă întreb şi eu, dar nu îmi vine în minte un răspuns evident. Pentru că aşa am simţit, pentru că am constatat că mă gândeam din ce în ce mai mult la această idee şi m-am lăsat dus de val, până când s-a transformat într-un vis.

Şi este extraordinar de plăcut atunci când începi să faci să se întâmple lucrurile pe care le visezi. 

Încerc să găsesc însă şi nişte argumente raţionale şi să văd ce anume m-a sedus la povestea asta.

Mi-a plăcut ideea de a trece peste Alpi şi de a mă întoarce de undeva de departe şi dupa ceva timp, către casă. Acasă e cea mai frumoasă destinaţie de întoarcere. Iniţial am zis că va dura o lună, dar avansând în proiect am ajuns la o lună şi jumătate dacă totul merge şnur. Speram că aşa va fi şi că vom petrece această călătorie fără incidente şi sper să reuşesc aşa cum mi-am propus să ajungem pe 10 septembrie acasă.

Mi-a mai plăcut ideea de călătorie-expediţie, în care eşti tu cu tine şi cu camarazii tăi, în care contează echipa mai mult decât individul, în care „joaca” şi neprevăzutul, incertitudinea, norocul. Nu ştii exact ce o să faci mâine şi cu ce situaţii te vei întâlni şi cum le vei rezolva. Şi asta, pentru mine cel puţin, este un lucru care te ţine viu. Prin urmare, am exclus din start posibilitatea de a fi însoţiţi de o maşină sau o rulotă pe parcursul traseului. Să vedem ce putem, să vedem cum ne descurcăm, să tragem de noi, să fim liberi. Să fim noi cu noi. Mi-a plăcut şi m-a inspirat filmul lui Mark Beaumont, „The man who cycled the world”, făcut de BBC. Iniţial am zis că asta o să fac şi eu, să călătoresc în jurul lumii, dar mai e până acolo… poate cândva, cine ştie?!

Îmi mai place ideea de a găsi provocări noi, de a-mi testa posibilităţile, de a vedea ce pot şi ce nu. Probabil că sunt reminiscenţe din perioada în care balauream pe munţi încontinuu şi descopeream alpinismul ca şi sport complet al fizicului şi al minţii. De aici dorinţa să trecem Alpii prin cea mai înaltă şosea care îi traversează, pe la Col de Bonnette (2802 m), între Franţa şi Italia.

FOTO: Facebook Puţin Plecaţi

Şi nu în ultimul rând am simţit nevoia de a fugi pentru un timp departe, de a-mi reîncărca bateriile, de a mă deconecta, de a mă reevalua, pentru ca apoi să mă reconectez din nou, de o sută de ori mai strâns, de lucrurile şi oamenii care îmi sunt dragi. Cred că este echivalentul ceva mai sportiv al vizitelor cu caracter iniţiatic de prin India, Tibet sau Thailanda.

Într-un fel îl înţeleg pe Costin, prietenul nostru avocat, căruia i-am propus această călătorie şi care, după nişte zile de gândire, mi-a răspuns „Nu vin! Mi-e teamă de modul în care mă va schimba această experienţă”. 

Mie nu-mi e teamă, ba chiar sunt foarte curios!

De la vorbe, la fapte

„De la Atlantic la Marea Neagră” există ca traseul ciclist, cu numele de cod Eurovelo 6, e un fel de magistrală europeană, înregistrată pe site-ul Asociatiei Europene de Ciclism. De-acolo ni s-a aprins beculeţul. Într-un final, din traseul prezentat de ei pe site a rămas doar numele, iar noi ne-am făcut propria varianta de traversare a Europei de la Atlantic la Marea Neagră.

Ca orice idee respectabilă, şi a noastră a început cu „mamă, ce mişto ar fi să facem ceva de genul asta!”. Şi de cele mai multe ori, cele mai multe idei se opresc aici. Apar motivele pentru care începe să-ţi fie ruşine că ţi-a trecut aşa ceva prin cap. Dar oare pot? Dar de unde bani? De unde timp? De unde echipament? Cum să plec o lună jumatea€™ de la birou, or să mă castreze şefii! Cu cine las câinele? Cum o să se descurce familia fără mine? Ce o să zică lumea? Şi tot aşa... Dacă fugi de întrebări, atunci nu o să ai răspunsuri. Şi rămâi doar cu o idee undeva, reprimată, un început de vis, la care te mai gândeşti din când în când, dar din ce în ce mai puţin, până când dispare. O idee care se stinge prematur, pentru că nu i-ai acordat nici măcar o şansă.

Noi i-am acordat o şansă. Lucrând în publicitate am început să mă interesez dacă acest gen de proiect poate fi pus în slujba unui brand care să ne ajute şi să devină parte din ideea noastră. Am întrebat şi am primit răspunsuri.

FOTO: Puţin Plecaţi

Am găsit suport şi înţelegere la birou. Bogdan (Naumovici) este primul care zice „Go Planet!” pentru că  apreciază şi înţelege dorinţa de a face lucruri noi, mai ales când aceste lucruri pot fi „once in a lifetime opportunities”. Împărtăşim aceeaşi filozofie de viaţă, surprinsă de Mark Twain în celebrul: „Peste 20 de ani mai bine să regreţi lucrurile pe care le-ai făcut, decât cele pe care nu le-ai facut”. 

Îmi amintesc că după ce m-am întors dintr-o tură pe Transfăgărăşan, mai în glumă mai în serios, Bogdan îmi zice:

„Hai Laurenţiu, treci la muncă, să câştigăm bani, că poate într-o zi o să-ţi doreşti să traversezi Alpii”.

Ei bine, „profeţia” pare că se adevereşte! Mulţumesc Bogdan!

Pentru Seba şi Andrei, coechipierii mei, lucrurile au fost un pic mai simple. Seba lucrează freelancer şi e propriul lui stăpân, iar Andrei avea deja în plan să plece de la locul de muncă până în momentul plecării noastre. Deci chestiunea cu „n-am timp” s-a rezolvat. Iniţiativa noastră se transformă în proiect.

Despre echipament şi pregătire

Am început să punem pe hârtie. Nu aveam nimic, plecăm de la zero. Nu a mai făcut niciunul aşa ceva, dar ne doream foarte tare. Nici măcar nu putem să ne considerăm pricepuţi la sportul ăsta (excepţie Andrei care e taticul lor), dar am fost dispuşi să întrebăm, să citim, să învăţam. Ne mândrim doar cu entuziasmul, pasiunea pentru sport şi o oarecare condiţie fizică, cât a unor amatori ceva mai avizaţi.

Ne-am luat bicicletele - Koga, o mai veche obsesie a mea. Atunci când am văzut prima oară o Koga WorldTraveller m-am îndrăgostit de ea şi am ştiut că e o chestiune de timp până când voi avea una. Au trecut doi ani de atunci şi sunt mândrul posesor al bicicletei perfecte.

Mândri posesori de Koga FOTO: Puţin Plecaţi

Am citit foarte mult despre biciclete, am început să desluşesc cu ce se mănâncă sportul ăsta, care sunt lucrurile de care ai nevoie într-o astfel de călătorie, de la frânele hidraulice, până la o bucată de cordelină utilă să legi ceva de cadru sau să-ţi usuci tricourile prin locurile de popas. Poate vom vorbi despre asta într-o altă pagină de jurnal.

Ne-am evaluat condiţia fizică. Ne-a ajutat Dr. Mihaela Beldie, medic la Institutul Naţional de Medicină Sportivă. Am parcurs un circuit întreg medico-sportiv, adică un set complet de investigaţii, de la analize de sânge până la testul de epuizare, circuit făcut de sportivi o dată la 6 luni. Ne-am simţit acolo ca băieţii din Full Montya€¦ dezbrăcaţi (la propriu), într-un loc total nepotrivit, vizând ridicolul, dar amuzaţi şi relaxaţi cu gândul că oricum nu avem ce pierde. Ne-a prins bine, oricum. Am aflat că eu am 19,9% masă de ţesut adipos, în timp ce un sportiv de performanţă!!! are undeva la 10% iar la testul de efort abia am ajuns dându-mi sufletul, la 235 watts pe bicicletă ergonomică, în timp ce sportivii de top ajung la 800-900 watts la testul ăsta. Varză deci prin comparaţie, dar asta nu ne-a scăzut moralul şi entuziasmul. Ştim prea bine că nu suntem sportivi profesionişti şi că nu la ei trebuie să ne raportăm, dar am aflat cum stăm şi câte lucruri şi mai ales care sunt cele pe care le avem de îmbunătăţit. Ne-am stabilit, cu ajutorul Mihaelei, un program de nutriţie şi antrenament adecvat care să ne ajute să ne îmbunătăţim tonusul fizic şi să ne crească anduranţa, dat fiindcă până la urmă noi avem de făcut 100km pe zi, timp de 40-45 de zile. Deci un efort aerobic (rezistenţă) în marea lui parte. 

Odată cu vremea caldă am început turele de antrenament, pe biciclete. Întâi ceva prin câmpie, apoi pe la munte, încercând să vedem dacă am progresat în urma antrenamentelor ori ba. Evoluţia este evidentă, după doar o luna şi jumătate de program disciplinat. Am învăţat un lucru important pe care l-am ignorat până acum: în orice activitate fizică contează enorm de mult alimentaţia potrivită şi disciplinată. Îţi ridică nivelul cu mult. Te simţi ca o maşină care primeşte combustibilul potrivit.

Dincolo de biciclete am început să studiem echipamentul individual de care avem nevoie: încălţări, tricouri tehnice, geci de vânt şi de ploaie, ochelari şamd. Apoi echipamentul de camping, pentru că foarte probabil că vom petrece ceva nopţi campând. Ne-am luat toate cele necesare: cort, saci de dormit, saltele, aragaz portabil şi set de cratiţe. Toate cât mai uşoare cu putinţă şi la un raport calitate preţ pe care să ni-l putem permite.

Ne-am propus să nu depăşim 20 kg de bagaj pe fiecare bicicletă. Nu e puţin, dar nici nu ştiu cum am putea face să scădem sub limita asta.

Comunicarea proiectului

Avem girul multor parteneri deci am început să ne ocupăm de identitatea proiectului. Să avem o pagină proprie de internet şi o pagină de Facebook prin care să vă ţinem la curent cu călătoria şi prin care să adăugam valoare sponsorilor noştri. Aşa e fair. Împreună cu colegii din 23 Communication Ideas şi The Geeks, am ajuns la acest „puţin plecaţi”, inspirat cumva din reply-urile corporate de tip „I’ll be out of office untill Monday.” O tentă ironică a modului în care am ajuns să ne petrecem timpul, într-o continuă fugă, între birou, întâlniri şi casa. Unitatea de măsură este „puţinul”. Stau puţin, mănânc puţin, dorm puţin, am timp puţin la dispoziţie şi aşa mai departe. Ştiţi foarte bine despre ce vorbesc. Ei bine, „puţin plecaţi” ar vrea să demonstreze că „puţinul” ăsta de zi cu zi, suportă excepţii, se poate transforma în „mai mult”.

„Puţin plecaţi” mai surprinde şi epitetele generoase de care am avut parte din partea celor cărora le-am povestit ideea noastră. Mai toate reacţiile începeau cu „Foarte tare!”, „Super mişto”, „Bestial” sau „Superb” şi se încheiau cu „Nu sunteţi în toate minţile”, „Sunteţi nebuni”, „Sunteţi duşi cu pluta”, „Vă lipseşte ceva la mansardă”.

Pe www.putinplecati.ro si pe paginile de Facebook şi Twitter puteţi fi la curent cu stadiul în care ne aflăm, cu lucrurile pe care le facem, locurile pe care le vedem şi oamenii pe care îi întâlnim. Şi tot aici putem fi urmăriţi în timp real prin GPS, unde suntem, cât am mers şi ritmul în care avansăm.

Despre echipă

Eu sunt Laurenţiu Semeniuc, lucrez în publicitate de 10 ani, mai întâi la Leo Burnett, apoi la 23 Communication Ideas. Am 34 de ani şi un băieţel de 10 luni, Eric.

Ascult cu plăcere Beatles, mă uit la tenis şi din când în când mai cânt la chitară, într-o trupă care se cheamă Trupa 23, alături de Bogdan Naumovici (îl stiţi… era tat’su!).

Bicicleta am descoperit-o târziu. În afara Pegasului galben din copilărie pe care am şi învăţat să merg, m-am reîntâlnit cu bicicleta relativ recent. Mai precis acua€™ vreo trei ani, aşa că sunt începător. Nu mi-e ruşine să recunosc că nu mă pricep la lucruri tehnice şi nici nu îmi place să stau să bibilesc de dimineaţă până seară la bicicletă. Mai subţire cu tehnica, dar stau bine la capitolul determinare şi condiţie fizică. Ceea ce ajută atunci când îţi propui să faci ceva, orice în domeniul ăsta. (FOTO: Laurenţiu Semeniuc)

Sebastian Bucur, 34 de ani, este omul de comunicare şi responsabilul de conţinutul photo-video pe care îl vom crea. El ştie cu blogging, cu facebook şi alte lucruri ceva mai avansate în domeniul ăsta. E pasionat de fotografie şi se şi pricepe. Ne bazăm pe el pentru tot ce înseamnă gestionarea online a proiectului. Ca şi mine şi el lucrează în domeniul ăsta, actualmente freelancer ca şi social media specialist. După cum se auto descrie:

„Sunt un campion al tuturor lucrurilor care îmi fac viaţa frumoasă. Sunt un evanghelist al vinului, căruia îi place să transforme consumul vinului într-o experienţă senzorială ce rivalizează cu explozia unui camion de îngheţată. Sunt un animal hipersocial, şi l-am învăţat asta şi pe câinele meu Jazz, care îmi ocupă o treime din timpul meu liber. Alergăm împreună zilnic - eu pe bicicletă, el pe lângă. În restul timpului ascultăm muzică. şi ne jucăm poker online. Dacă mai rămâne timp, mai şi muncim ceva. Eu la proiectele mele de social media, Jazz la oase, mingi şi papiţoi de plastic. Îl admir pe Quentin Dupieux şi pe Thom Yorke de la Radiohead. Iubesc libertatea în toate formele ei de exprimare. Îmi displace profund să mă trezesc devreme şi de obicei mă culc târziu. Îmi plac cocktail-urile, sunt un gurmand şi ador mâncarea pregătită din pasiune.” (FOTO: Sebastian Bucur)

Andrei Lescae, campionul nostru, 27 de ani, omul cel mai pregătit din punct de vedere tehnic. El este mecanicul echipei, ştie să repare orice defecţiune s-ar întâmpla. Este, de asemenea, cel mai sportiv dintre noi, fiind cel mai bine pregătit fizic, deci „locomotiva” echipei. Lucrează în domeniul bikingului şi asta face zi de zi... service pentru biciclete. În timpul liber participă la concursuri şi cântă la chitară bass.

 „Am părul lung. Dar asta contează mai mult doar atunci când scot bass-ul electric din cutie. Şi fac asta cel puţin o dată pe săptămână. Nu îmi dau seama dacă am rupt mai multe corzi pe bass-ul meu sau mai multe spiţe de bicicletă... Probabil că nici asta nu contează prea mult. Din pasiune pentru bicle am participat la mai multe competiţii, prima prin 2009, urmată de un minunat loc 2 la Skoda Velo Challenge în 2010 la categoria mixt. La insistenţele soţiei, ne punem jambierele şi ieşim la rollerskating. Dacă am avea şi unde, ne-am apucă de împins pucul cu crosă pe role. Dar nu avem unde. Aşa că nu avem nici crose. Încă. A, şi să nu uit. M-am născut pe 16 aprilie 1985, iar la magazinul de biciclete Surmont am început să lucrez pe 1 aprilie 2008. Iar asta nu e o glumă.” (FOTO: Andrei Lescae)