Cum rezistă azi kibbutzurile. Cade şi ultimul bastion al stângii extreme?

Cum rezistă azi kibbutzurile. Cade şi ultimul bastion al stângii extreme?

Aşa arăta kibbutzul Ein HaShofet acum 74 de ani, pe 18 iunie 1939. Foto: AFP

Jurnalistul Iulian Andrei Crăciun a stat anul acesta cinci săptămâni în Israel. În iunie, a făcut o vizită unui kibbutz, un vechi experiment social de stângă extremă. La Ein HaShofet, a descoperit „modelul“ care a inspirat colhozurile.

Ştiri pe aceeaşi temă

Locuiesc pentru o vreme, nu îndelungată, dar nici scurtă, în Israel. Bursier al Universităţii din Tel Aviv, studiez o limbă muribundă, idişul, dar am suficient timp liber. Călătoresc prin Ţara Sfântă, sfântă şi pentru evrei, şi pentru creştini, şi pentru musulmani, ba chiar şi pentru bahai, convins că cine are ochi să vadă va vedea. Încerc să nu îmi pierd vederea.

Merg la Ierusalim, la Haifa, la Ako, trec prin Aradul lor, carevasăzică pe la scriitorul Amos Oz pe acasă, urc pe Înălţimile Golan, cobor la Marea Moartă, vorbesc cu evrei, vorbesc cu arabi, trec puţin dincolo, în ceea ce ar putea fi Palestina, mă întorc.

Mă interesează, desigur, kibbutzurile. Ajung într-unul. Iată-mă, aşadar, în Ein HaShofet. Nu sunt evreu, dar nici nu îmi ascund empatia cu Israelul. Nu am venit să rămân, caut doar să aflu – aflu, scriu.

Ce este, deci, un kibbutz? Ce ştiam înainte să ajung aici ştiam de la regretatul Tony Judt, istoricul meu preferat din secolul XX, evreu şi el, britanic la bază, care a petrecut un timp în anii ’60, pe când nici măcar nu era major, în kibbutz. Sunt într-un grup organizat, frumos, în jurul meu zumzăie tinerii studenţi americani, sunt insuportabili cu „Oh, my God!“-ul (n.r. – O, Dumnezeule!, exclamaţie folosită în exces peste Ocean) lor, încerc să-i ignor, mă gândesc la Judt al meu.

Iată: „Pe de o parte, voiam din suflet să cred în kibbutz ca mod de viaţă şi încarnare a unui iudaism mai bun şi, având înclinaţii dogmatice, nu mi-a fost prea greu să mă conving timp de câţiva ani de virtuţile sale principale. Pe de altă parte, îmi displăcea la culme. (…) Abia aşteptam să scap de acolo la sfârşitul unei săptămâni de lucru, făcând autostopul sau luând autobuzul până spre Haifa, unde hoinăream de Sabat, mă îndopam cu smântână şi priveam cu jind, de pe chei, feriboturile ce se îndreptau spre Famagusta, Izmir, Brindisi şi alte destinaţii cosmopolite. Israelul îmi părea o închisoare, iar kibbutzul – o celulă supraaglomerată“.

Colectivul

Ce este un kibbutz? Nu stăpânesc încă bine ebraica, dar tot ştiu că verbul „lekabetz“ înseamnă „a aduna“, „a strânge“ sau, de-a dreptul, „a colecta“. Aşadar, o transpunere a unor idei stângiste, unde colectivul vine în faţa individului.

Kibbutzul a fost, cu mult înainte de crearea statului Israel, principala formă de împlinire a sionismului – întoarcerea evreilor pe Tărâmul Făgăduinţei. Îl ascult pe Amachya, pensionar acum, dar născut aici, în kibbutz, cu doar câţiva ani mai tânăr decât kibbutzul însuşi.

Tatăl său a fost un pionier, venit tocmai din Ucraina. Şi povesteşte Amachya: concret, la sfârşitul secolului al XIX-lea – începutul secolului XX, evreii din Exil s-au organizat şi au început să cumpere pământ în Palestina, de la arabii bogaţi care îl stăpâneau. Încet, încet, voiau să îl cumpere pe tot, miza fiind desigur Ierusalimul, centrul vieţii religioase a poporului ales, locul unde se înălţa cândva Templul – evreii încă se roagă să îşi uite dreapta lor destoinicia ei de vor uita Ierusalimul –, şi s-au tot rugat aşa în Exil, mii de ani, cât speranţele să-l vadă vreodată erau, totuşi, mici.

Arabii săraci (organizarea socială fiindcă încă de Evul Mediu) s-au trezit fără pământurile unde trăiau, dar care nu le aparţineau, de fapt, ci le aparţineau şeicilor bogaţi. Du-te după şeici prin cabareturile şi cazinourile Parisului, dacă poţi! Dar nu poţi, aşa că începi să te lupţi cu evreii (cumpărători de bună-credinţă), căci sunt mai aproape.

Şi cine are dreptate? Evreii care au locuit aici acum cinci mii de ani sau palestinienii care s-au trezit, treptat, ba apoi, chiar deodată, că şi-au pierdut ţara? Rezolvaţi această ecuaţie şi veţi găsi o soluţie pentru o parte (măruntă, e drept) din conflictul din Orientul Mijlociu. Riscaţi să primiţi chiar şi Premiul Nobel pentru Pace.

 

Pe de o parte, voiam din suflet să cred în kibbutz ca mod de viaţă şi încarnare a unui iudaism mai bun şi, având înclinaţii dogmatice, nu mi-a fost prea greu să mă conving timp de câţiva ani de virtuţile sale principale. Pe de altă parte, îmi displăcea la culme.

Tony Judt, fost istoric şi kibbutznic

 

> Kibbutzul a inspirat colhozul, dar colectivizarea nu a mai fost benevolă, ci forţată

> 759 de kibbutznici număra în 2008 kibbutzul Ein HaShofet.

> 4 fabrici are în proprietate kibbutzul Ein HaShofet, dintre care cele mai importante, trei la număr, Eltam, Mivrag şi MAG EH, se află în Statele Unite ale Americii.

> 76 de ani a împlinit pe 5 iulie 2013 kibbutzul Ein HaShofet.

> 29 de ani a fost la putere stânga, de la crearea statului Israel, în 1948, până la Guvernul Begin; au fost anii în care kibbutzurile au fost la apogeul influenţei lor politice, economice şi sociale.

Scurt adio rămăşiţelor mic-burgheze

Iniţial, kibbutzurile au pus la baza existenţei lor proprietatea comună şi deplina egalitate. Cum şi de ce? Idealul socialist ca idealul socia-list, dar clima Palestinei nu te îndeamnă la iniţiativă individuală, nici măcar dacă eşti profet (vezi apostolii lui Iisus Hristos).

„Care este cel mai important lucru din Israel?“ „Dumnezeu“, încearcă, surprinzător, americanii. „Greşit“, răspunde Amachya, „greşit“ întăresc şi eu. „Apa“, răspund, şi am dreptate. Apa. Suntem totuşi într-un deşert. Kibbutznicul se bucură: „Aşa e“.

Ein HaShofet este bine amplasat, cu acces la cea mai preţioasă resursă, apoi pe aici trece un drum important, nu e departe nici de Haifa, nici de Tel Aviv, nici de Ierusalim. În Israel se spune că Haifa munceşte, Tel Avivul se prostituează şi Ierusalimul se roagă, şi chiar aşa şi este.

Acum, să vedem, dacă ştiţi de ce îi atacau pe kibbutznici la sfârşitul anilor ’30, noaptea, arabii. Să îşi ia pământul înapoi? Nu. Nu erau păstorii amărâţi care fuseseră alungaţi de aici. Erau arabi călare pe cai pursânge, cu torţe şi iatagane. Răspunsul este acesta: pe la EinHaShofet trecea principala rută a haşişului din regiune.

Azi aşa, mâine tot aşa, ki-bbutznicii au vorbit omeneşte cu arabii, le-au spus să treacă liniştiţi cu drogurile înainte, nu e treaba lor, nu îi vor împiedica, nu îi vor denunţa (cui?), şi s-a mers mai departe, până când s-au schimbat vremurile şi drumurile.

„Primăvara judecătorului“

Ein HaShofet înseamnă „Primăvara judecătorului“. Din nou cum şi din nou de ce? „Pionierii“, oameni care şi-au lăsat serviciile în America sau viaţa austeră din Europa de Est şi au luat calea Palestinei pentru a ajunge în Ţara Promisă, vă spuneam, au fost ajutaţi financiar. S-a constituit un mare fond mondial care să îi sprijine financiar să ajungă în deşertul acesta şi să o ia de la zero, să construiască o ţară, folosind, la început, agricultura, pentru a întări, de altfel, relaţia cu pământul sfânt.

Unul dintre marii sionişti a fost şi Louis D. Brandeis (1856-1941), primul evreu ajuns judecător la Curtea Supremă de Justiţie din Statele Unite ale Americii. A contribuit Louis D. Brandeis cu mulţi bani, a dat, în cinstea lui s-a botezat kibbutzul Ein HaShofet. Emigranţii care l-au pus pe picioare erau, e ştiut cazul, în special din Polonia.

Un experiment aproape de sfârşit

Principiile iniţiale ale kibbutzului – colectivismul absolut, absenţa proprietăţii private, egalitarismul fără nuanţe, inclusiv între sexe – au cunoscut, în ultimele decenii, reforme însemnate. Un fapt: până în anii ’70, în majoritatea kibbutzurilor, copiii nu creşteau împreună cu părinţii lor, ci împreună într-o „Casă a copiilor“, având parte de îngrijire continuă din partea întregii comunităţi. Erau copiii ki-bbutzului, nu ai unei singure familii. În timp, ceilalţi copii, cei alături de care crescuseră, vorba aia, de la ţâţa bonei, le-au devenit familie. Aşa s-au gândit „pionierii“ că se vor naşte oameni noi, mai generoşi, mai puţini taraţi de efectele mic-burgheze pe care le inducea o familie tradiţională.

Experimentul a eşuat. Un documentar de la jumătatea anilor 2000, „Copiii soarelui“, premiat în Israel, dar şi în afara graniţelor, mereu discutabile, ale ţării, arată că această copilărie care dădea iluzia unei libertăţii absolute a avut, şi ea, tarele ei.

 

Copii jucându-se organizat în kibbutzul Ein HaShofet în anii ’90 (sus) şi cu multe decenii în urmă (jos)

Cazul bătrânilor care nu mai vor să moară

Aproape că uitasem de gazda noastră, kibbutznicul. „Ia să-mi ziceţi voi mie“, ne îndeamnă el, „dacă ştiţi, când am văzut eu prima dată bani?“. Există, în grupusculul nostru, un american, evreu, dar moldovean la bază, la strămoşi, de prin părţile Sucevei, locuitor al oraşului New York, statul New York, fost poliţist în „Marele Măr“, acolo unde dacă reuşeşti, reuşeşti oriunde. A fost numit după marele rege David, a luptat el şi prin Irak, e convins că l-a eliberat, îi place, insistă, să îşi expună părerea, dar nu prea reuşeşte. Nu nimereşte răspunsul, iar răspunsul este „la 13 ani“. Frumoasă vârstă!, vârsta majoratului, să-i spunem religios, deşi e mai degrabă sexual, la tinerii bărbaţi evrei.

La kibbutz nu aveai nevoie – „ce să faci, tu, copil, cu banii?!“. Nu te trimitea nimeni nici după pâine, nici după lapte, şi nici măcar după miere, dacă tot suntem în Ţara Făgăduinţei, unde se spune că ar curge, dar adevărul e că nu prea curge.

Israelul are – conchid experţii – agricultura cea mai modernă din lume. Şi tot Israelul are cei mai mulţi oameni bine educaţi, cu studii superioare, e drept, după Canada. N-a fost de la început aşa. La început a fost Cuvântul, dar şi munca, cu cârca s-a muncit. S-a râmat din greu pământul, şi pământul nu dădea rod.

Fapt: ştiţi, poate, că se spune, caz biblic!, că Eva ar fi muşcat dintr-un măr în Grădina Raiului, în Eden, la ei. E fals. Traducerea e falsă, e, de fapt, o adaptare la realităţile solului nostru, unde Pomul Cunoaşterii nu putea fi decât un măr, cel mai popular fruct prin părţile acestea de lume. Dar acolo, în Israel, se ştie că Eva a muşcat dintr-o rodie! A fost greu cu agricultura, aici. Dar kibbutzul avea de toate, îţi dădea, îţi oferea, iar tu munceai întâi pentru comunitate şi abia la urmă, sau chiar deloc, pentru tine.

În chestiunea libertăţii

Acum nu mai e chiar aşa. Pleacă tinerii din kibbutz, se duc şi, uneori, duşi rămân! De ce se întâmplă una ca asta? S-au petrecut câteva lucruri pe pământ în ultimele decenii. A explodat, ca o bombă atomică, iar consecinţele nu sunt calculate încă, ideea că libertatea este bunul cel mai de preţ al omului. O libertate fără nicio graniţă, o libertate a individului, care nu ţine cont de mamă, de tată, de comunitate, nici măcar de echitate socială.

Aşa s-a ajuns astăzi aici, după decenii de prosperitate pe datorie, în faţa notei de plată care este criza financiară globală, care lasă în urmă nu doar câteva bănci, ba chiar şi ţări, definitiv prăbuşite, ci şi altceva: o galerie de cadavre ale unor concepte care făceau legea cu un secol în urmă, la începutul kibbutzurilor.

Primul, şi cel mai important, este solidaritatea. Dacă aceste forme de manifestare a gândirii de stânga s-au întrupat din ideea „toţi pentru unul“, deceniile din urmă ne-au adus pe toţi în faţa mai pragmaticului „fiecare pentru el“. De aceea au plecat tinerii, căci la kibbutz nu aveau iluzia acestei libertăţi totale.

În trecut, erau kibbutzuri unde comunitatea hotăra inclusiv dreptul tău, ca om, de a procrea. Şi tot colectivul decidea dacă poţi urma anumite studii şi decidea în funcţie de interesul mulţimii, nu de al tău. Dar asta a fost cândva. Acum, lucrurile sunt mult mai nuanţate.

Kibbutzurile au făcut bani, cel despre care scriu eu acum patronează fabrici, s-a împrumutat la bănci, a intrat şi în necaz, a mai trecut necazul, are venituri mari, dar şi datorii mari. Şi se mai întâmplă că mulţi dintre tineri pleacă, dar totuşi se întorc, pentru că pur şi simplu nu reuşesc dincolo de graniţele acestei comunităţi căreia îi predau o parte din libertate, dar care le returnează siguranţă. Se întorc în kibbutz, ca fii risipitori, şi atunci, fiindcă e totuşi criză, nu e se taie viţeii cei graşi, dar sunt, orişicât, primiţi acasă.

Bătrânii însă, cei care s-au deprins cu viaţa la kibbutz, nu se lasă duşi din această lume. Speranţa de vârstă în acest cadru, admit idilic, trece de 80 de ani şi au fost cazuri, ne relatează Amachya, deşi nu era nevoie, fiind o evidenţă, când nonagenari veritabili, ba chiar şi cententari, au recunoscut franc: „Nu vrem să murim, e prea frumos aici!“ Chiar aşa. 

 

Bătrânul Amachya într-o sală a şcolii din kibbutzul Ein HaShofet  Foto: Iulian Andrei Crăciun

 

Cum poţi deveni voluntar într-un kibbutz

KPC – Kibbutz Program Center – din Tel Aviv (www.kibbutzprogramcenter.org) este organizaţia căreia ar fi bine să vă adresaţi dacă doriţi să faceţi voluntariat într-un kibbutz. Procesul de selecţie este riguros, iar în kibbutz se munceşte, în medie opt ore pe zi, şase zile din şapte (mai puţin sâmbăta). Unul dintre principalele beneficii ale muncii prestate într-un kibbutz este posibilitatea de a învăţa limba ebraică, fără costuri suplimentare, într-un ulpan (şcoală unde se predă intensiv limba sfântă).

 

> 274 de kibbutzuri erau, în 2012, în Israel, dintre care doar 23 religioase, în creştere cu un total de 8 kibbutzuri faţă de 2004.

> 106.000 de oameni locuiau în kibbutzuri în 2004, reprezentând 2,1% din populaţia evreiască de atunci a Isarelului şi 1,7% din întreaga populaţie a ţării.

> 3.500 de şekeli (aproximativ 3.500 de lei) este, în medie, pensia pe care o primeşte un kibbutznic, un om care şi-a dedicat viaţa kibbutzului.

> 10% din pământurile din posesia statului erau ocupate în 2010 de către kibbutzuri, 87% dintre aceste terenuri fiind folosite pentru agricultură. 

> 400.000 de voluntari au lucrat în kibbutzurile din Israel, doar între 1996 şi 2000.

 


Iulian Andrei Crăciun mângâind un viţel din kibbutz

Tinerii pozitivi află cum arată o vacă

ll Nu aţi uitat că sunt la kibbutz însoţit de colegii mei de şcoală, cei mai mulţi – evrei americani. Tineri energici, optimişti, pozitivi, cum le-ar spune însuşi marele nostru fost fotbalist Gică Hagi (de care, în trecăt fie spus, fiind şi mai tineri, nu au auzit niciodată). Râd cu gura până la urechi, se minunează, au păreri şi nu sunt străbătuţi de gândul că ar putea să fie vreodată ridicoli. Îi urmăresc lacom, căci sunt cu adevărat coborâţi din „Minunata lume nouă“ a lui Aldous Huxley. Se exprimă concis, în cuvinte scurte, de maximum patru litere, cele mai frecvente fiind „wow“ şi „like“.

Iată-i, deci, admirând cu gurile larg deschise animalele de care se bucură kibbutznicii: iepuri şi găini, ba chiar şi păuni. Sunt tineri admirabili, impecabili academic, veniţi din Pittsburgh, din Chicago, din Miami şi de aiurea, dar nu puţini dintre ei văd pentru prima dată o vacă.

„Ea este cea care dă laptele din supermarket“ nu este o frază suprarealistă. Am rostit-o eu cu gura mea şi n-am profeţit în deşert. A existat cel puţin un om care m-a ascultat şi a putut să spună după aceea: „Wow!“. Era luna iunie, anul 2013, secolul XXI.

„Kibbutzurile se vor schimba“, îmi explică, omeneşte, kibbutznicul, iar apoi, chiar când să ne despărţim, „poate că nu au viitor, dar mie deja nu-mi mai pasă“, zâmbeşte, intră apoi într-o casă mică, cu un singur etaj, înconjurată de o grădină de un verde crud, şi se cufundă în lectura unui ziar. Cine mai citeşte astăzi ziare?, mă întreb singur, uitând cu ce m-am ocupat în ultimii opt ani, şi plec, cu grupul meu, în care, bineînţeles, rămân un străin.

 

> Jerry Seinfeld a făcut în tinereţe voluntariat într-un kibbutz. Avea 17 ani

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările