În schimb, un lucru bun, există şoferi pe care să-i închiriezi de sărbători, ca să bei un păhărel, fără consecinţe fatale. Dacă n-ai maşina ta o poţi lua cu ziua sau cu ora, prin programul „comme une auto“, o rezervi pe Internet, dar numai tu o poţi şofa.

Amenda e inedită pentru fiecare minuţel depăşit în parcare, există străzi pe care nu poţi circula decât între anumite ore. Şi nu poţi lăsa automobilul decât dacă deţinătorul locului nu e în orele lui de staţionare. În loc de garaje, sunt nişte corturi inestetice, albe, dintr-un fel de fâş, ca cele de la Crucea Roşie, pe care se depune zăpada în straturi groase.

La hotel există nivelul 100, care e subsolul, unde-i maşina de cuburi de gheaţă, iar ca să ajungi la etajul 6 apeşi pe 600.

Când intri în cameră constaţi că jumătate de încăpere e în pană de curent, prizele şi televizorul, evident! Când colo, e un întrerupător la intrare care dă drumul la eletricitate (cam ca la cele cu card).

Micul dejun e doar până în 9.30 şi nu 10, ca mai peste tot în lume. Iaurtul e cu zahăr în el, pâinea e cu banane, iar bananele sunt verzi, ca pe vremea lui Nea Nicu, când părinţii noştrii le cumpărau şi le „coceau“ în ziare. Fireşte, au un gust infect. Cafeaua e cu stacana (a la Kojak) şi chioară, cică americană, omleta e un fel de jumări fără gust, iar poutine-ul (care se citeşte ca Ţarul Roşu), care se găteşte la fritterie, sunt nişte cartofi prăjiţi, transpiraţi, scufundaţi într-un sos dubios de carne şi ceva brânză, iar untul e de arahide şi inclus la gemuri.

Şi peste tot sunt saloane de bronzat. Polarul e o jachetă mai groasă, care se încheie cu fermoar, mimosa e şampanie cu suc de portocale, pain perdu ‒ friganele, sunt un desert servit ca aperitiv din partea casei, le pic a pain ‒ un fel de andrea în care se înfig feliile de pâine, şi seamănă cu o armă sigură de neutralizat vampirii. Mais eclate, adică porumbul explodat e pop-cornul!

P.S. Iar pe Facebook mai nou (după moartea lui Mandela) în afară de j’aime/ like-urile lor a apărut şi varianta simpatizez, adică sunt alături, un fel de condoleanţe ca să nu pice în ridicol. E corect, nu? Adică OK.