Putea să fie şi Bucovina, numai că încă nu m-am reobişnuit cu drumurile lungi, nordul ţării pare aşa departe, o locaţie la doar câteva ore a apărut mai rezonabilă,  plus că fantomele lui Vlad Dracul sunt mult mai prezente, ascunse după zidurile bisericilor fortificate.

Pensiuni sunt peste tot, iar printre ele unele mai cu şcoală, care vor să transfere la noi confortul simplu, dar deja în stilul devenit normă şi cu margarete numeroase, pe care îl găseşti în Vest.

Conacele au renăscut, unele sunt obiective de lux, fostele acareturi s-au reorientat si ele, din hambare s-au încropit (dar nu superficial, cum ar sugera cuvântul!) dormitoare cu mansardă, săli de conferinţe şi de team building.

Cum în lumea asta pusă pe o permanentă alergătură, în care totul se trăieşte pe repede înainte, nici  concediile nu mai sunt ce au fost, bateriile se încarcă doar în câteva zile, în care investeşti mai mult şi vrei să ţi se dea odihnă şi senzaţia de libertate în porţii mari şi intense.

După un an de zile de turism sub acoperire, cu hârtiile de tranzit prin localităţile carantinate la îndemână în torpedoul maşinii, a venit timpul răsfăţului.

Deci Transilvania, cea de sub Munte până către Podişul Târnavelor.

Acolo unde, dacă dai o căutare pe Internet şi scrii ”case”, ”oaspeţi”, ”Cincşor”, poţi găsi un loc ca în descrierile din paragrafele anterioare.

E o tihnă molcomă într-un sat altfel făcut parcă să-l traversezi şi atât.

Unde te poţi duce doar ca să ai la îndemână cele două lumi, a confortului de la care ai plecat, a pajiştii şi grădinii care te aşteaptă dincoace de uşa camerei.

 Foto: Laurenţiu Sfinteş

E şi o bibliotecă în această pensiune, iar cina îţi este servită pe modelul:

”pentru felul întâi avem salade de gésiers, soupe à l'oignon, huîtres, escargots, foie gras et toasts, va urma steak tartare, andouillette, confit de canard, blanquette de veau, choucroute, şi vom încheia  cu crème glacée.

Poate una, două din componente să lipsească, să fie în schimb Salade de topinambours, adică de napi, dar aţi prins ideea, nu-i aşa?

Ceea ce nici pe Calea Victoriei nu găseşti la orice pas.

Dar dacă nu ai venit să leneveşti în faţa camerei, pe şezlong, uitându-te la Munţii Făgăraş care încă nu s-au scuturat de zăpada iernii, citind, poate, o carte de care nu te-ai fi atins acasă, în Bucureşti sau aiurea, e timpul pentru o raită prin  preajmă. În definitiv eşti la marginea Ţinutului Bisericilor Fortificate.

Nu una, nu două, ci spre nouăzeci şi nouă, chiar mai mult, vreo 150 în toată Transilvania, din care majoritatea ar trebui să le găseşti pe o rază de câteva zeci de kilometri.

Şapte sunt pe lista UNESCO, două chiar în apropiere, Biertan (Birthälm) şi Valea Viilor (Wurmloch).

Dacă vrei să le vezi, pe acestea, poate şi altele, că nu e sat în dreapta Oltului să nu aibă, în centrul său de greutate, turnul semeţ al unei biserici fortificate, există o problemă. Dar şi mai multe explicaţii.

Problema e că, la majoritatea, accesul e restricţionat. Nu din motive oculte, nu pentru că, aşa cum spuneam, spiritul lui Dracula, umblăreţ încă printre zidurile vechi, ar acţiona împotriva vizitelor nepoftite.

Explicaţia, una dintre ele, e destul de simplă: multe dintre ele nu mai au enoriaşi, nu mai au preot, sunt doar mărturii pietrificate ale unui trecut care nu se mai întoarce.

 Foto: Laurenţiu Sfinteş

Câteva au avut noroc de proiecte de restaurare, de o comunitate locală, sau depărtată, dar cu memoria locului mai adâncă, au putut ieşi la drumul unor circuite turistice.

Cele mai multe încă aşteaptă.

Uneori, în aşteptare, mai cade câte un turn.

Nici turişti nu prea mai sunt. Şi dacă nu e cerere, uşa rămâne ferecată.

De cele mai multe ori, un administrator, uneori doar un om din sat, care locuieşte în preajma bisericii, are cheia.

Dar e plecat la oraş, sau nu-i merge telefonul, sau nu are acoperire, sau e undeva prin curte şi nu are telefonul la el. Cu noroc, cineva, până la urmă, răspunde.

Dar norocul e rar şi la jumătate din bisericile în care am dorit să intru nu am reuşit acest lucru.

 Foto: Laurenţiu Sfinteş

Înainte de Covid, veneau vesticii. Pentru ei, bisericile acestea, scufundate în sate care arată ca o carte poştală veche de o sută de ani, par a fi din propriul trecut.

Pentru noi, e un pic mai complicat, pentru că şi construcţia lor, dar şi perioada în care au fost lăsate să se degradeze, sunt pe nota noastră de plată.

Deocamdată, totul se reduce la entuziasmul unor asociaţii ale expatriatei comunităţi săseşti, sau, aşa cum e cazul la Cincşor, la o reîntoarcere individuală la rădăcini.

La Viscri a venit un prinţ care a făcut istorie pentru turismul românesc. Dar prinţii sunt rari, iar unii vin cu puşca de vânătoare.

La Biertan s-a lucrat mai mult, biserica a fost prima pe lista UNESCO, încă în 1993, e mai impunătoare, graţie faptului că a fost construită să fie sediu de episcopie.  

Cele mai mult de o sută de biserici fortificate sunt o comoară care are nevoie de un tezaur de bunăvoinţă (şi nu numai...) pentru a fi aduse din trecut în prezentul nostru.

Una din chei este, într-adevăr, la un custode ad-hoc.

Dar celelalte?