Călăuza (II)
0Am rămas în beznă, ce prost sunt! Prostul proştilor de pe pământ! Cum, dracu’, am coborât înainte de Fârţăneşti! Tremur.
Îmi scot mobilul din buzunar, s-o sun pe soacră-mea, să trimită un vecin cu maşina, pe cine-o găsi la ora asta, să mă ia de-aici, dar cum să bage maşina pe linia ferată?, nici nu ştiu unde sunt, ptiu!, n-am semnal, băga-mi-aş p...! Trebuie s-o iau spre stânga, spre şosea, dacă ajung la şosea, da!, da!, sunt salvat! Luminez terenul cu mobilul, dar cât poate să bată cu bateria pe jumătate?, şi un val de lătrături mă îngheaţă, câinii! Doamne, Dumnezeule, sunt pierdut!
Mă întorc câţiva paşi, poate este o haltă pe-aici, de vreme ce trenul a oprit, au înfiinţat una în cele trei săptămâni de când n-am mai trecut, sper să fie o haltă, la dracu’!, e o pădure din care latră câinii, nici nu-i văd, pe mine mă latră! Îmi ascund mobilul în buzunar şi mă uit la cer. Mă dor toate oasele, futu-i!
O luminiţă se mişcă spre mine. E un om... Da, un om, un om, e un bărbat după statură. Bună seara! – spun tare şi tremur. „Bună seara!“ – îmi răspunde. Spuneţi-mi, vă rog, pe unde s-o iau ca să ies la şosea? Omul îmi luminează faţa cu mobilul său. Pare un om de treabă. „De-aci nu e drum spre şosea. Dar unde vreţi să ajungeţi?“ Îi spun. „Păi, şi io merg la Fârţăneşti. M-a dat jos naşul din tren...“ Care tren? „Trenul ăsta. Am luat bilet din Galaţi până-n Chiraftei, că n-am mai avut bani şi bulangiul m-a pândit şi m-a dat jos după Chiraftei. Pentru un leu cincizeci diferenţa până-n Fârţăneşti...“ Îl înjură de mamă. „Un leu cincizeci! – strigă, acoperind câinii, şi îl înjură din nou pe naş, de mamă. „Da’ matale cum ai ajuns aici?“ Am crezut că e Fârţăneştiul şi am coborât, îi răspund şi nu-mi recunosc vocea. Bărbatul parcă ar râde în beznă, dar îl aud vinovat: „Din cauza mea ai coborât. E vina mea“. Ce să fac acum cu regretul tău, băi, nene? – gândesc şi nici nu pot să mă revolt. „Hai că te conduc!“ – mă consolează.
Mă dor oasele picioarelor, mă dor genunchii, nici nu văd pe unde calc. Câinii latră din urmă.
Pornim pe pietrele din terasamentul liniei. Repede. În dreapta e râpă, în stânga un şanţ. Mă ţin după om. Mă dor oasele picioarelor, mă dor genunchii, nici nu văd pe unde calc, calc aiurea pe pietrele care-mi taie tălpile pantofilor, dar nu slăbesc ritmul. Câinii latră din urmă. „La cine mergi?“ Omul nu are accent de prin partea locului. La soacră-mea. „Cum o cheamă?“... Cum o cheamă, cum, dracu’, o cheamă pe soacră-mea? Na, că am uitat! Doamne, m-am dilit, m-am lovit la cap! Orbecăiesc şi mă lovesc de pietrele astea, parcă merg pe cuţite! Îmi şterg fruntea cu palma, poate îmi curge sânge. Mă pipăi şi la ceafă. Gata, mi-am amintit! O cheamă Carp, după soţul de-al doilea, îl ţine pe colonelul Carp. „Nu ştiu niciun Carp în sat. Eu sunt născut în Fârţăneşti, dar n-am auzit de Carp. Da’ unde are casa?“ Lângă căminul cultural, chiar lângă cămin, trebuie să-l ştiţi pe colonelul Carp! Îl aud cum pufăie dezamăgit. Mă taie un fior: omul ăsta nu-i din Fârţăneşti. E mai voinic decât mine. Are o sacoşă într-o mână. În cealaltă, ţine mobilul care ne luminează calea.
(Va urma săptămâna viitoare)
Se încarcă comentariile...
