Dacă un străin ar vrea să vadă cum arată Carpaţii noştri şi nu ar avea timp să ia la pas toţi munţii patriei, cu siguranţă locul în care ar trebui să meargă e Retezatul. Aici găseşti orice. Cascade, ape repezi, lacuri glaciare, înălţimi mari, sălbăticie şi marmote care sfidează reclamele şi trag chiulul de la ambalarea ciocolatei. Dar, dacă nu ţi-e de ajuns nici atât şi vrei esenţa esenţei – adică să ajungi în inima Retezatului unde, în loc de auricule, sunt tăuri glaciare şi-n loc de ventricule, întinderi de jnepeni –, atunci cu siguranţă ar trebui să vezi Căldarea Bucurei. Veste bună: nu-i chiar greu, nu-i chiar lung, nu-i chiar pentru o rasă de supraoameni împătimiţi de munte şi echipaţi din cap până-n picioare.

Cel mai rapid drum de acces către Bucura începe în depresiunea Haţegului, înainte de localitatea Sarmisegetuza (pentru a nu exista confuzii, e vorba de cea „romană“). De aici se ramifică spre sud DC85 spre Clopotiva şi apoi spre barajul şi lacul de acumulare Gura Apelor. După ce treci de Clopotiva, drumul feliat şerpuieşte alene până spre baraj, trecând prin Colonia Tomeasa (o localitate-fantomă în care au trăit o vreme cei care lucrau la baraj), apoi pe lângă o tabără de creştini, să le spunem, moderni. Lacul Gura Apelor este un punct în care-şi înnoadă cozile trei masive întinse, înalte, fiecare cu personalitatea, munţii şi legendele lui: Ţarcu, Godeanu şi Retezat.

Aici, după ce achiţi taxa de acces în Parcul Naţional (şi cumperi, în caz că nu ai, o hartă), continui drumul pe valea Lăpuşnicului Mare, un forestier destul de bine întreţinut, pe care-l poate parcurge cu un pic de atenţie orice maşină. În jur, verdeaţă multă, pădure deasă şi privelişti spre înălţimi ioc. Singurele jaloane care îţi demonstrează că totuşi înaintezi şi kilometrajul maşinii nu are apucături de Pinocchio sunt Cabana Rotunda şi Lunca Berhină, loc din care se desprinde o potecă spre Lacul Zănoaga. După aproximativ 20 de kilometri, drumul forestier se termină brusc şi aparent ciudat, la confluenţa râurilor Bucura şi Peleaga (cele din care ia naştere Lăpuşnicul Mare). Pentru a ajunge în Poiana Pelegii, loc de cort şi de start spre inima Retezatului, trebuie să treci apa peste o punte şi să-ţi iei la revedere de la maşină.

În Poiana Pelegii, vei găsi aşa: a) una bucată covor moale de iarbă, frunze şi muşchi, peste care poţi pune cortul şi dormi, lăfăindu-te mai ceva ca pe o saltea cu spumă de memorie; b) una bucată cabană-salvamont (cu tot cu personalul aferent), pentru cazuri de urgenţă, nelămuriri referitoare la traseu sau conversaţie; c) nenumărate bucăţi vetre de foc. Bagajele de la maşină şi rucsacurile aterizează lesne şi, în doi timpi şi trei mişcări, tabăra-i gata. Un sfat: evită amplasarea cortului sub brazii deşi şi venerabili.

Nu de alta, dar sunt şanse mari ca supracortul să se bucure de binecuvântările răşinii mai ceva decât cămaşa unui om care se plimbă pe sub un dud pârguit pe cod portocaliu de furtună. Alt sfat: dacă vrei să şi ai ce arde în vatră, adu-ţi lemne de mai sus, din traseu. Eventual, ia la tine o bucată de sfoară cu care să legi vreascurile şi să le arunci mai uşor în cârcă. Fefeleaga style. În Poiana Pelegii, mişună atât de multă lume cuprinsă de impulsuri piromane, încât găsitul lemnelor cumsecade pe o arie relativ rezonabilă e o misiune imposibilă. Mai poţi aduna conuri uscate, dar nu vei izbuti cu ele mare lucru, ard repede.

După o noapte de odihnă, poţi pleca la drum spre Căldarea Bucurei urmând poteca marcată cu bandă albastră. Moment în care te vei convinge că titlul articolului nu minte: în mai puţin de două ore ar trebui să ajungi, asta presupunând că vei înfige ochii în pământ mai adânc decât sapă cârtiţa Varvara prin galeriile viitorului metrou din Drumul Taberei. Altminteri, s-ar putea să faci mai mult, pentru că-n stânga apa vijelioasă a Râului Bucura are ceva ispititor, de sirenă, şi şerpuieşte pe sub muchia copleşitoare a Slăveiului.

Pădurea lasă loc jnepenilor, treptele glaciare se succedă, respiraţia devine tot mai sacadată, transpiraţia abundentă, ochii văd un prim lac glaciar – perfect triunghiular şi cu nume uşor de ţinut minte: Lia. Un ultim hop, şi ajungi la 2 040 de metri, acolo unde aş putea pune rămăşag oricând că e cel mai frumos loc din România: Căldarea Bucurei. Faci ochii roată spre vârfurile din jur, scoţi harta din buzunar şi-ncepi să le enumeri, ca un comentator sportiv, în ordinea numerelor de pe tricou: Sântămaria, Judele (care la fel de bine s-ar fi putut numi şi „cămila“, atât de bicocoşat este), Bucura I, Bucura II, Custura Bucurei. Peleaga, cel mai înalt vârf din masiv (2 509 m), nu se prea vede de pe malul lacului, dar ştii că eşti chiar sub el, la poale, tu şi toată bucuria care poate încăpea într-un suflet de om.

Cifre: 8,9 hectare şi 15,5 metri adâncime are lacul Bucura, cel mai întins lac glaciar din România. Cadre cu lacul în întregime pot fi surprinse din Şaua Bucurei, continuând pe banda albastră de pe drumul de legătură cu Cabana Pietrele. Sau de pe vârfurile din jur.


Nu rata: Dacă petreci mai mult timp în Retezat, ar merita să faci efortul de a căra în spate cort, sac de dormit şi echipament, pentru a petrece o noapte pe malul Lacului Bucura, în chiţăit de marmote şi sub cer înstelat. Atenţie însă unde-ţi plasezi cortul; să nu te mire dacă vei vedea mici cazemate din pietre puse una peste alta. Alege-o pe cea mai rezistentă, nu de alta, dar aici vântul se ia de multe ori la întrecere cu uraganele botezate cu nume de femei de la americani.

Când să mergi: Prima oară vei ajunge aici poate din întâmplare, poate târât de alţii, poate atras doar de sonoritatea şi faima locului. După aceea însă, vei reveni de dor. Ce om ai fi dacă n-ai vrea să vezi periodic, cu ochii tăi, cam cum arată raiul?