Bilbor – pe tărâmul fermecat al apelor minerale

Satul Bilbor, văzut prin aparatul „Jupânului“ FOTO Călătoriile Jupânului/Răzvan Năstase

Unde-o fi localitatea din România cu aerul cel mai pur, izvoarele minerale naturale cele mai numeroase şi munţi cât vezi cu ochii-n jur? Dacă-i vorba de aer curat te gândeşti de-ndată la Breaza (n-am priceput cum s-a născut legenda asta urbană).

Dacă e rost de ape minerale, îţi suni repede părinţii sau bunicii să vezi pe unde-au mai fost la băi. Dacă-i vorba de munţi cât vezi cu ochii, locuri sunt multe. Dar zona care să le reunească pe toate trei laolaltă e una singură: Bilbor.

Recunosc, am ajuns aici mai mult din întâmplare. Din când în când îmi fac de cap cu nevasta şi mă joc cu degeţelul. (Moment în care pe ecran apare discret un semn de 18+.) Seara. Cu atlasul României în faţă. (Semnul de 18+ dispare şi lasă loc unui prelung oftat.) Pur şi simplu unul dintre noi închide ochii şi se plimbă cu deştu’ pe harta României şi celălalt spune stop. Şi astfel universul, zeii Carpaţilor plus forţa din Star Wars, ori toate trei la un loc ne indică noi şi noi locuri prin care să ajungem. Aşa am dat de fapt de Bilbor, oricât de tâmpiţel ar suna. A urmat un pic de risărci. Aflăm că e cea mai nordică localitate a judeţului Harghita, doar că, înainte de a avea mici temeri etnice, m-a liniştit wikipedia: Bilborul e singura comună din judeţ cu populaţie integral românească. Două sate – Bilbor şi Răchitiş – şi vreo 3000 de suflete. De jur-împrejur, numai munţi – Giurgeu, Călimani, Bistriţei. Din Bucureşti până aici să tot fie ceva mai puţin de 400 de kilometri, deci premise excelente de week-end prelungit pentru a vedea mai bine zona şi oamenii.

Am tot aşteptat prilejul oportun să ajungem la Bilbor, dar multă vreme n-a fost să fie. Ba era vreme rea, ba zilele libere de la stat nu se legau de weekend, ba se-mbolnăvea careva, ba ţinteam către munţi şi înălţimi mai aproape şi mai mari. Până de 1 decembrie 2015 când toate astrele au părut că se aliniază perfect. Plus că spune şi tu că asta nu-i aroganţă de jupân, să petreci ziua naţională a României prin Ţinutul Secuiesc! Şi nici n-aveam pe-atunci idee că teroristul lu’ peşte face artificii la traforaj în dormitor.

Drumul de la Bucureşti trece musai pe la Braşov, dar pentru a evita Valea Prahovei am luat-o pe DN1A, Vălenii de munte – Cheia. După Braşov, a urmat E58, un soi de magistrală care traversează de la sud la nord Covasna şi Harghita.

Zăpada începe să apară în jur, şi-ncerc să ghicesc pe rând unde-i Bodocul, Baraoltul, Ciucul, Harghita, Hăşmaşul, o sumedenie de masive nu foarte înalte, dar care au un farmec aparte, multe peşteri, ape minerale, lighioane (scatiul timid, buha raw-vegană, râsul trist).

Dincolo de asta, după ce plăcuţele de la intrarea în localităţi devin bilingve, începe distracţia. Una exclusiv lingvistică – fiindcă acolo unde în româneşte e un cuvânt de patru litere, hai cinci, în maghiară abia dacă-ncape scris pe tăbliţă, eventual cu font mai mic. Bixad, de pildă, se cheamă Sepsibükszád. Şi după ce ne distrăm binişor pe seama conaţionalilor de altă etnie maghiară care scriu mult, nu se-ncurcă, am şi eu prilejul să arăt că n-am trecut de florile mărului printr-o facultate de Litere şi să invoc caracterul aglutinant al limbii lor ca explicaţie.

Altminteri, drumul prin secuime decurge lin, şoseaua e incredibil de puţin aglomerată, peisajele tot mai albe. Satele mi s-au părut tipice pentru o zonă de munte din România, dacă n-ai şti că oamenii de aici sunt maghiari n-ai vedea nicio diferenţă.

Principalele borne care marchează itinerariul sunt Sfântu Gheorghe, Miercurea Ciuc, Gheorgheni, Topliţa. Din Topliţa, drumul o apucă spre est – către Borsec şi mai încolo spre Neamţ, dar după numai vreo 8 kilometri se zăreşte indicatorul spre stânga de Bilbor. E formidabil să ajungi aici pentru prima oară noaptea, pe un drum virajat şi extrem de frumos, să mergi prin locuri unde ai senzaţia că pădurea o ia la vale spre tine şi-o turmă de căprioare ţi-ar putea tăia calea şi lumina farurilor dintr-o clipă într-alta. Drumul e asfaltat de curând şi destul de lat, dar valea se deschide larg abia după vreo 8 kilometri.

Aici e-un soi de Vâlcea Despicată – pentru fanii seriei Stăpânul Inelelor. Mai simplu spus, cam aşa ar trebui să arate un colţ de rai rural. Coline, munţi, păduri, case mari, oameni zâmbitori, animale, fâneţe mari, totul acoperit de o zăpadă proaspătă şi scrâşnitoare şi condimentat din loc în loc cu izvoare de apă minerală. Deşi sunt la tot pasul, izvoarele nu sunt evidente, şi cel mai bine ar fi să ceri ajutorul unui localnic pentru a le găsi. Iar când localnicul e prevăzut cu Jeep preparat pentru offroad, mustăcioară, multe glume şi răspunde la numele de Nicu (proprietarul singurei pensiuni din sat), nu doar că vei găsi toate izvoarele din zonă, dar vei şi auzi numeroase poveşti cu bilborenii de ieri şi de azi.

Apa minerală de-aici e grozav de gustoasă, uşor acidulată (cam ca o apă minerală light din comerţ, cu 1500 CO2), şi face din şpriţ cam ce ştie să facă găina bătrână din ciorbă. O minunăţie. Şi numele izvoarelor sau ale văilor au un farmec lingvistic clar – Şeştina, Fundoaia, Vâlsăneşti, Raita. O parte dintre ele sunt amenajate, şi apă se ia din nişte ciubăre de lemn numite ştiubeie.

Altele, cum sunt cele de la Vâlsăneşti, se află captate într-un soi de bazine dreptunghiulare. Pe-aici sigur se scaldă Shrek.

Deşi e o localitate relativ izolată, Bilborul nu duce lipsă de mijloace moderne, pentru un trai bun. Există firmă de cablu în comună, benzinărie, patru şcoli, vreo 20 de magazine (dar niciun Mega Imaj, minune!), mai toate casele au centrale termice pe lemne, releul gsm e la doi paşi astfel încât semnalul pe orice reţea de telefonie e excelent. Vara, posibilităţile de ture pe munte sunt nenumărate (turele cele mai serioase vizând zona înaltă din Călimani, la peste 2000 de metri), în vreme ce iarna costişele din jur se pot preschimba pe loc în pârtii de sanie,  schi, bob în doi cu vecina tinerică de peste drum.

Un scurt sejur la Bilbor n-ar trebui să rateze nici alte două obiective. Primul este bisericuţa de lemn cu hramul Sfântul Nicolae, veche de mai bine de 300 de ani, cu bârne groase, afumate, cocoţată în vârful unui deluşor numit Bâtca Bisericii. E multă linişte aici, iar lemnul înnegrit de vreme pare c-ascunde multe poveşti despre bilborenii din alte vremuri, care acum se odihnesc pe deal.

Al doilea obiectiv e Dobreanu, un vârf de peste 1300 de metri, uşor de identificat fiindcă găzduieşte releul de care pomeneam mai devreme. Drumul durează ceva mai puţin de o oră şi de aici se vede peste 80% din aşezare. Casele devin pixeli coloraţi, gardurile şi fâneţele înfăptuiesc o geometrie variabilă, fumul din hornuri se ridică alene, iar din cer încep să cadă fulgi mari.

Pesemne că aşa o fi să te afli înăuntrul unui glob de Crăciun agitat pe care-l privesc cu ochii mari şi uluiţi copiii. Iar Bilborul tocmai asta e, un uriaş glob fermecat în care fericirea nu e opţiune, ci obligaţie.

Textul a fost „cocoţat“ şi pe călătoriile-jupânului.ro, unde te invit să descoperi România prin vorbe şi imagini atent alese.