Barză, varză, viezure, mânz – Cetăţile Dacice din Munţii Orăştiei

Repetă după mine: barză, varză, viezure, mânz. Dacă nu-ţi iese din prima, peste varză poţi sări, vine din latină, nu ştiu cum de a ajuns să fie inclus termenul în litania dacică. Poţi pronunţa liniştit celelalte cuvinte, plus moş, baci, murg sau raţă. Şi toate astea fiindcă te invit să descoperi cetăţile dacice din Munţii Orăştiei.

Întrebat ce e Dacia, un străin ultranaţionalist probabil ar răspunde simplu: „o maşină ieftină“. Un român ultranaţionalist însă ţi-ar povesti că-i leagănul universului, căminul atlanţilor, vatra Romei, miez de galaxie, centrul înţelepciunii, primul pământ ridicat după Potopul lui Noe. Ambele puncte de vedere, şi cel care minimizează rostul şi rolul dacilor în istoria României, şi cel care îi consideră ombilico del mondo, părere susţinută de protocronişti mai înfierbântaţi ca musafirele camerei intime de la Poarta Albă, nu fac decât să ne îndepărteze de adevărul istoric: că dacii au fost o civilizaţie avansată, că au avut resurse importante de bogăţii naturale şi că despre ei, limba şi religia lor nu ştim, de fapt, mai nimic.

Întâi de toate, să fie limpede – cetăţi dacice au existat pe aproape întreg teritoriul actual al României. Numai că statul dac îşi avea capitala în Munţii Orăştiei, la Sarmizegetusa (ar trebui inclusă pronunţia corectă la testele de admitere în actorie) Regia, o urbe fortificată apărată de alte cinci cetăţi – Costeşti, Blidaru, Piatra Roşie, Băniţa, Căpâlna.

La Sarmizegetusa, Blidaru, Costeşti ajungi din municipiul Orăştie. Din centru, urmezi indicatoarele maronii spre Costeşti şi apuci pe DJ705A, prin Beriu, Orăştioara. Nu faci stânga, nu faci dreapta, oricât de tentantă ţi s-ar părea o mică oprire la o crescătorie de afine impresionantă. În 2015 asfaltul mergea până la ieşirea din Costeşti, iar de aici către Sarmizegetusa Regia urmează un drum lung de vreo 16 kilometri despre care aud că e-n curs de asfaltare. Drumul trece pe lângă campingul Costeşti (loc liniştit, cu vetre, duş, apă bună de băut cu hidrofor, frigider, fetecarebeauşisedespoaie, adică tot confortul), după care traversează localitatea risipită Grădiştea de Munte. Deşi altitudinea în sat abia trece de 500 de metri, casele sunt aruncate care-ncotro, ca bilele roşii pe o masă de snooker după o lovitură de deschidere în forţă. La drumul principal se află primăria, şcoala, un mic bar, şi mulţi bătrâni în ochii cărora parcă se oglindesc de sute de ori mai mulţi ani decât le indică buletinul. Te opreşti, mai schimbi o vorbă şi-un zâmbet cu o bătrână, îi priveşti chipul şi-ţi dai seama că poate totuşi ceva din firea sau ADN-ul unor Decebal, Deceneu, Scorilo, Burebista, Cotiso, va fi supravieţuit până-n era smartphone.

Sarmizegetusa Regia e plasată în pădure, în vârful unui deal destul de abrupt, la peste 1000 de metri altitudine, iar ultimele curbe ale drumului de până aici sunt strânse şi-ţi strâng şi ţie inima de şofer. Te-aştepţi poate ca la intrarea în cetate să fie tonete cu magneţi, tarabe cu suveniruri, gustărele, prostioare, cam cum e prin tot locul unde e rost de turism? Greşit. O parcare micuţă, două chioşcuri de informaţii şi de bilete construite cum se bănuieşte că arătau locuinţele dacilor, şi zidurile cetăţii care te-aşteaptă să o descoperi. De cum intri, te loveşti de o răspântie – ai două trasee de vizitare, marcate foarte bine cu săgeţi. Cele două oricum converg spre aşa-numita zonă sacră, aşa că poţi alege să mergi pe unul la dus şi pe celălalt la întors. Ziduri groase, pietre uriaşe, inginerie antică serioasă. Apoi te-ndrepţi spre zona religioasă, cea cunoscută din vederi, manuale, imagini. Doar că până acolo te conduce un drum pavat care s-a păstrat incredibil de bine, descendent, care-arată impecabil şi după 2000 de ani, semn că pe aceste meleaguri se pot face şi treburi durabile, nu doar studii de fezabilitate care expiră mai iute decât zborul unui bâtlan în ţările calde.

Zona sacră include două sanctuare circulare, care-ţi captează atenţia hipnotic de îndată ce dai cu ochii de ele. În cel mare se află plasate trunchiuri de lemn mai mari sau mai mici, care amintesc de Stonehenge, numai că n-ar trebui să-ţi faci iluzii că l-au văzut pe Traian la faţă, ci doar au dat ochii cu regizorul filmului Burebista, Gheorghe Vitanidis. Extrem de interesant şi fascinant e ceasul solar (ori poate altar de sacrificiu?), un disc de piatră legat prin rigole de restul sistemului de drenaj. Din templele aflate aici cândva au rămas pietrele circulare, aşezate într-o geometrie care frizează perfecţiunea.

Adaugă la peisaj alte temple dreptunghiulare din care mai ghiceşti acum doar conturul şi-un om care coseşte liniştit fânul din cetate şi lasă-n urma lui un gazon de Premier League, aşa că ai dinaintea ochilor tabloul complet al Sarmizegetusei.

Ar mai fi de menţionat extraordinara linişte şi bucurie a acestui loc: oamenii vin, se plimbă, nu ţipă isteric, nu caută selfiuri cu orice preţ, nu calcă pe ruine. E un loc nespus de civilizat, în inima unui regat mai civilizat decât am crede. Nu rata ocazia să bei un strop din izvorul lui Decebal, şi nu-i judeca prea aspru pe cei care dau roată desculţi zonei, convinşi că astfel se conectează direct la Zamolxis ştie ce energie primară. Reflexul de a râde superior nu-ţi aduce nimic bun, nu te face mai deştept sau mai înţelept. N-ar strica să iei în calcul că există, oricât de mică ar fi, o şansă ca aceşti oameni să aibă dreptate în credinţele lor.

În caz că pleci de la Sarmizegetusa într-o dispoziţie mistică, nu trebuie să ratezi o vizită scurtă la cetatea Feţele Albe, aflată în apropiere. Doi kilometri mai jos, într-un loc unde nu poţi parca decât conştient fiind că te va paşte un polish la caroserie după ce te-ntorci în civilizaţie, vei observa un indicator în dreapta, în sensul de coborâre. Marcajul triunghi albastru te conduce în 30-40 de minute la o cetate fascinantă, aflată pe versant, care nu a avut rol de apărare ca atâtea altele, ci a fost una de şcolire a preoteselor dace. Se spune că denumirea corectă nu ar fi cea de Feţele Albe ci de Fetele Albe, de la veşmintele pe care le purtau tinerele aspirante la desluşirea tainelor universului. Drumul până la cetate e aspru, în urcuş permanent. Poteca traversează o pădure mai deasă ca acelea din basme, după ce arunca fata de împărat peria îndărătul ei.

E un sentiment ciudat pe-aici, unde lumina pătrunde greu şi sporadic, iar fiorii de pe şira spinării sunt cât se poate de reali, de parcă te-ar supune muntele la un tratament cu feluriţi curenţi interferenţiali sau diadinamici. Cetatea în sine nu e foarte mare, dar e foarte neîngrijită. Se vede că nu prea s-au făcut săpături aici, iar pietrele zac de izbelişte, în neorânduială, la cheremul vremii şi-al vremurilor.

E totuşi fascinant să descoperi un soi de altar circular din care s-au păstrat pietre mici şi ascuţite, dar nu-i deloc plăcut să vezi că cine ştie cine va fi săvârşit oarece ritualuri pe aici. Fiindcă da, am dat cu ochii de urme de ceară topită pe pietre, într-un copac zăcea atârnată o brăţară roşie, nişte pietricele erau puse într-o grămăjoară bizară, iar alături se zăreşte o legătură de vreascuri culese probabil pentru a face focul peste noapte sau a pune pe cineva la frigare.

Cu gândul că vrăjitoarea din Hansel şi Gretel e alive & kicking (iar trupul meu e îndeajuns de grăsuţ şi fraged) şi nedorind să joc într-o continuare la Blair Witch Project, mă retrag pe acelaşi drum pe care am venit.
Costeşti-Cetăţuia e poate cetatea cea mai apropiată de civilizaţia secolului XXI din toate cetăţile de pe-aici. Din Costeşti un drum de ţară destul de rău, îngust şi abrupt, urcă preţ de doi kilometri până în preajma cetăţii.

Apoi aici te simţi ca un copil într-un magazin cu jucării. Nu sunt indicaţii clare de drum sau poteci, dar poţi hoinări oriunde. Mai întâi te fascinează scara care dă spre cetate, rămasă intactă.

Zidurile de locuinţe sunt groase, iar acolo unde se văd goluri trebuie să ştii că au fost lemne, roase de vreme.

În 10 minute de plimbare în viteza „rezemat de gard“ ajungi la un templu similar celor de la Sarmizegetusa, din care s-au păstrat bazele coloanelor de piatră, dispuse dreptunghiular.

Recunosc, am meditat o vreme aici, încercând să-mi închipui în ce credeau aceşti oameni, ce-i făcea fericiţi, dacă ţineau cu Steaua, cum arătau de fapt locurile astea, ce-ar fi fost dacă jurnalul lui Traian despre războaiele cu dacii nu s-ar fi pierdut.

Pentru a ajunge la Blidaru e nevoie de un pic de mişcare şi urcuş. Preţ de o oră, trebuie să urmezi banda albastră printr-o pădure care vara te face să scoţi limba de-un cot de sete şi să vezi o fata morgana planturoasă în fiece scorbură. Drumul urcă drept şi relativ molcom, dar când ajunge în muchie coteşte uşor la stânga pentru a te conduce la panourile de fier ruginit pe care zăreşti schiţa unei hărţi.

La Blidaru nu e rost de zonă sacră, pare genul de cetate care va fi fost locuită doar de clone de Rambo puse pe harţă. Scopul militar e evident. Ziduri groase şi păstrate foarte bine, ori ziduri mai puţin groase care închipuie un soi de locuinţe semidecomandate.

Plus o cisternă. Exact, n-ai citit greşit, aşa se cheamă, aşa o vei regăsi pe hartă, o… cisternă! E vorba de o construcţie pătrată uriaşă unde se aduna apă, un soi de bazin de vreme rea din care azi se mai văd zidurile răpuse de ani şi nereparate de Super Mario.

Cea din urmă cetate despre care-ţi voi vorbi se numeşte Piatra Roşie. Cel mai scurt drum până aici din zona Costeşti trece prin satele Ocolişu Mic, Chitid şi Luncani. Din bazinul Orăştiei în cel al Cioclovinei se urcă pe un drum virajat şi spectaculos denumit uneori Transalpina Orăştiei (705J). Odată ajuns în Luncani, senzaţia că lucrurile, casele, oamenii, timpul au stat în loc e cât se poate de vie. Treci pe lângă biserica veche de lemn fumegat, şcoala modestă, drumul nemodernizat, oamenii liniştiţi, care-şi văd de viaţă de parc-ar fi nemuritori.

La un moment dat se face în stânga un drum forestier extrem de îngust şi vezi indicatoare care arată către Cetatea Piatra Roşie. Sunt doi kilometri pe care nu-i bine să-ţi chinui maşina decât dacă ţi-a greşit cu multe în viaţă. Eu am parcurs cam 1,5km şi-am clacat psihic, izbutind s-o întorc din multe manevre într-o curbă, unde-am lăsat-o cât să nu încurc cine ştie ce alt călător rătăcit sau căruţă cu fân. Drumul continuă vreo jumătate de kilometru după care ia sfârşit într-un soi de livadă. Sau grădină. De fapt, grădină a raiului. Fiindcă aşa te simţi aici, totul e verde, nu se-aude în jur decât bătaia aripilor unui fluture.

În dreapta sunt câteva case răsfirate din cătunul Alunu pe la care nu se zăresc gospodari, iar în stânga e poteca spre cetate. O masă de lemn la umbră. Atât. Moment în care îmi îngădui un răgaz de sinceritate patetică – ori de câte ori sunt trist, îngrijorat, stresat, apăsat de ceva concret sau ilogic, mă-ntorc tocmai în acest cadru – şi-mi închipui cum e să trăieşti acum şi aici în gospodăriile astea din Alunu, cu atâta verde-n jur şi linişte înăuntru.
Drumul către cetate urcă pe versantul din dreapta, printr-o pădure deasă şi caldă. E tot mai evident că cetatea e cocoţată fix în vârful dealului, şi până acolo depăşeşti un drum pavat care seamănă oarecum cu cel de la Sarmizegetusa Regia, doar că-i ceva mai distrus de timp.

Dacă ai fi fost adus legat la ochi până aici, la prima ochire ai crede că te afli într-o imensă grădină, cu iarbă cosită, o căpiţă, şi-un gard împrejmuitor din pietre – e drept cam vechi şi cam (g)roase. Din păcate, la Piatra Roşie săpăturile au fost sporadice şi foarte mult din ce va fi fost aici stă încă ascuns în ţărână.

Principala minunare însă e alta – un punct de belvedere în zona de vest, spre Valea Luncanilor şi dealurile pe care stau priponite casele din satul Ursici. Tragi aer în piept, te apleci mai mult decât e cazul, mai spui odată barză, varză, viezure, mânz, şi le mulţumeşti dacilor.

Dacă nu pentru felurite moşteniri culturale, măcar pentru una certă şi geografică – nişte locuri de pus pe suflet, rană sau, iată, pe blog.

Textul a fost „cocoţat“ şi pe călătoriile-jupânului.ro, unde te invit să descoperi România prin vorbe şi imagini atent alese.