Pentru că şi istoria este făcută de învingători. Asta nu de azi, de ieri, ci de mii de ani. Indiferent că este scrisă pe papirusuri, tăbliţe de lut ori reprodusă de către televiziune sau de către internet.

Părerea mea că a fost Revoluţie măcar din două puncte de vedere. Sunt consultant în turism şi jurnalist. Atunci, în decembrie 1989, ne-am câştigat libertatea de a călători precum şi libertatea cuvântului. Da, le-am câştigat pas cu pas. Dar le-am câştigat. Mulţi ar putea spune: degeaba am câştigat libertatea de a călători, dacă nu avem bani. Cifrele contrazic totuşi această afirmaţie. Milioane de români călătoresc anual, ca turişti, în afara ţării. Alte multe milioane au plecat, din păcate, la muncă, în occident sau în alte ţări. Dar şi acesta este un drept câştigat. Au plecat la mai bine. Pentru că au avut acest drept, această libertate, de a pleca.

Înainte de 1989, puteai ieşi cu greu din ţară. Ieşeai dacă aparţineai nomenclaturii, dacă erau unul dintre jurnaliştii privilegiaţi (nu că i-aş blama pe aceştia, şi atunci s-a făcut presă, şi atunci am avut jurnalişti buni), dacă erai sportiv sau artist. Dar şi aşa, erai urmărit, predai paşaportul la întoarcere, la miliţie şi nu puteai, oricum, să pleci oricând vrei. Aveai nevoie de aprobări. Iar dacă deranjai pe cineva sus pus, riscai să intri pe ”lista neagră” şi adio plecări.

Numai din aceste două puncte de vedere – libertatea de a călători şi libertatea cuvântului – şi consider că am câştigat enorm. Să nu uităm că înainte de 1989 eram o enclavă. Un fel de Coree de Nord a Europei. O ţară izolată, din care se ieşea greu. Românul avea dreptul la concediu, iar concediile erau chiar lungi. Uneori durau 2-3 săptămâni. Şi da, erau bani de concedii. Dar, pentru că avem un dar, românul de rând îşi putea lua concediu doar în ţară, la un hotel dintr-o staţiune balneară, la munte sau de pe litoral. Iar pe litoral nu puteai oricând, oriunde. Pentru că litoralul românesc primea (lucru bun la acea vreme) mulţi turişti străini. Nouă, românilor, ne rămâneau capetele de sezon. Îmi amintesc cum mergeam cu părinţii mei, la începutul anilor ’90, în staţiunile Venus şi Cap Aurora, la început de septembrie. Pentru că atunci găseam locuri. Nu se punea problema banilor. Îţi permiteai, cât de cât, să petreci zece zile la mare. În condiţiile de la cea vreme, când totul era standard. Camerele de hotel, mâncarea, băutura.

Ţin minte cum era înainte, pentru că aveam 13 ani în momentul Revoluţiei. Există un film sovietic (de fapt rusesc), ”Ironia sorţii”, din 1975 (cu un an înainte de mă naşte eu), difuzat anual, cu ocazia sărbătorilor de iarnă. În deschiderea filmului, o voce spune: ”În zilele noastre, orice oraş sovietic are propriul orăşel (...) În vremurile trecute, când cineva se afla într-un oraş străin, se simţea pierdut şi singur. Totul în jurul lui era ciudat: casele, străzile şi viaţa însuşi. Dar totul e altfel acum. O persoană vine într-un oraş străin, dar se simte acolo ca acasă. Asta ca să vedeţi cât de ridicoli erau predecesorii noştri, atunci când au conceput diverse proiecte arhitecturale! În zilele noastre, în fiecare oraş veţi întâlni o sală de cinema ”Racheta”, unde puteţi vedea un film standard. (...) Nici denumirile străzilor nu sunt prea inspirate. Care oraş nu are străzi ca Sadovaia 1 sau Zagorodnaia 2, strada Uzinei 3, strada Parcului 1, strada Industriilor 2 sau strada Constructorilor 3? Sună frumos, nu-i aşa? Scările de bloc, care seamănă toate între ele, toate sunt zugrăvite standard, cu o culoare plăcută ochiului. Apartamente standard, mobilate cu mobilă obişnuită, încuietori obişnuite, montate în uşi obişnuite, fără semne distinctive.”. Cam acesta era comunismul. Iar producătorii acestui film au prins cu ironie şi curaj acest aspect, al uniformităţii, al ”la felului”.

Hotelurile erau la fel, viaţa, aceeaşi, cultura, aceeaşi, gândirea... ”la fel”. După Revoluţie am văzut ce înseamnă diversitatea. Produse diferite, oameni diferiţi, culturi diferite, ţări diferite. Turcia a fost prima destinaţie externă a românilor, în special cu Istanbul. Uneori se stătea în vamă între o zi şi o zi şi jumătate.  Cândva ne invadaseră turcii, acum îi invadam noi pe el, turistic… Marea majoritatea a autocarelor plecau goale şi se întorceau pline de marfă. Pentru că majoritatea mergeau pentru micul trafic comercial. Începând cu 1991 a luat amploare „migraţia” românilor către Grecia şi China. Din China se aducea foarte multă marfă, turiştii-comercianţi venind de acolo, nu doar cu amintirile unei călătorii plăcute, ci şi cu multe haine, în timp ce din Istanbul se întorceau cu aur. Apoi, în 1991 a urmat pe hartă Grecia. Doar că acolo românii aveau probleme cu vizele. În 1996, primul charter îşi lua zborul către Antalya, iar mai apoi către Grecia şi Spania. În 2001 am scăpat de vize pentru statele membre ale Uniunii Europene, putând călători doar cu paşaportul, iar de la 1 ianuarie 2007, prin aderarea la Uniunea Europeană, am căpătat dreptul de a călători doar cu actul de identitate.

 

Acum un turist nu mai spune wow în faţa unui mall occidental, a unei străzi luminate sau a unei autostrăzi germane. Ci spune wow când vede Statuia Libertăţii, piramidele din Egipt, Sagrada Familia sau turnul Eiffel. Aşa ar spune orice turist din lume, chiar şi un american. Dar este altceva.

 

De la an la an, românul îşi pune în valoare din ce în ce mai bine dreptul de a călători. Dacă înainte era interesat mai mult de shopping, de gastronomie sau de statul la plajă, în prezent doreşte din ce în ce mai mult să viziteze alte ţări, să vadă alte culturi. Când ieşim din ţară nu mai avem neapărat senzaţia de WOW, aşa cum era prima oară când vedeai occidentul (clipele astea le-am trăit şi eu la vremea respectivă). Ne normalizăm şi noi. Suntem o ţară mai luminată, mai vie, mai colorată, mai curată şi mai civilizată decât eram în anii ’90. Acum un turist nu mai spune wow în faţa unui mall occidental, a unei străzi luminate sau a unei autostrăzi germane. Ci spune wow când vede Statuia Libertăţii, piramidele din Egipt, Sagrada Familia sau turnul Eiffel. Aşa ar spune orice turist din lume, chiar şi un american. Dar este altceva.

La ora actuală, România se află în topul mondial al libertăţii de a călători (deci fără viză) pe locul 16 (Henley Passport Index, octombrie 2019)! Avem dreptul de a călători fără viză în 171 de ţări, liderii fiind Japonia şi Singapore, cu 190 de ţări. Menţionez că sunt locuri în top pe care se află mai multe ţări, dar tot este bine pentru noi! Înaintea noastră se mai află doar 40 de ţări, ai căror cetăţeni au dreptul de a circula fără viză pentru încă câteva ţări mai mult decât avem noi.

Ascult melodia ”Pe harta Europei”, a formaţiei Mondial, lansată prin 1970. Versurile îi aparţin poetului Ion Minculescu. Iată primele două strofe: Azi noapte-am stat de vorbă / Cu plopii şi cu vântul / Mă cunoştea şi vântul / Mă cunoşteau şi plopii / Mă cunoşteau din vremea / Când colindam pământul / Cu gândul şi cu ochii / Pe harta Europei. (…) Şi mi-am adus aminte / De nopţile de vară  /Când o porneam de-acasă / De-abia ieşit pe poartă / Mă şi vedeam departe / Prin nu mai ştiu ce ţară / şi mă trezeam spre ziuă / Cu ochii tot pe hartă”. Pentru acea vreme, versurile puse în context mi se par ironice şi chiar triste. Pentru că majoritatea românilor – desi cunoşteam bine geografia – ne rezumam la hartă.

Da, am câştigat libertatea de a călători, libertatea de a scrie şi de a comunica şi da, să nu uităm. Am dobândit şi libertatea de a gândi!