Zmeul sare pe cer, se zbate, taie aerul, coboară şi se prăbuşeşte. Marius mă cheamă să-l ajut. Mă fac că nu-l aud. Rămân cu cerul meu. De dimineaţă, micul meu prieten se chinuie să înalţe zmeul. E un zmeu nou, dar nu e nici măcar o adiere de vânt. Crengile brazilor sunt încremenite în răcoare. Marius insistă. Bine, prietene! Închid ochii, mă ridic din iarbă şi mă duc după zmeul care zace neputincios. „Pentru ultima oară!“ – promite Marius. Apuc zmeul. E albastru, dar pătat cu multe culori. Marius îşi bagă un deget în gură, apoi îl pune expert în bătaia vântului. Nu e vânt. Eu ridic zmeul ca să-l lansez şi Marius să-l tragă de sfoară pentru ultima oară, ca să se convingă că, fără vânt, zmeul va rămâne pe pământ. Îi fac vânt zmeului, Marius fuge, întinde sfoara, dar braţul îmi este tras în sus şi trupul meu se ridică precum un fulg, de unde o fi apărut vântul ăsta? Marius e din ce în ce mai mic, bradul sub care admiram cerul este departe... Zmeul mă trage cu puterea unui zmeu. „Unde mergem, stăpâne?“ – mă întreabă zmeul şi se înclină ca să-l încalec. Habar n-am! Mă holbez la pământul care se întinde sub zmeu. Parcă ar fi pământul meu... „Este viaţa ta, stăpâne. Mergem unde vrei, înapoi sau înainte.“ – şuieră zmeul. Viitorul mă înspăimântă şi n-am făcut niciun legământ ca să-mi văd viaţa ce va urma. Mergem înapoi, ca să-mi amintesc ce-am pierdut. Să mă duci în cartierul siderurgiştilor în care am copilărit! – îi poruncesc şi zmeul mă poartă iute peste munţi, câmpii şi ape.

Zmeul coboară lin şi se apropie de un bloc albastru murdar, iată blocul copilăriei mele!         

Zăresc Dunărea şi toate apele ce înconjoară oraşul în care m-am născut. Zmeul coboară lin pe deasupra blocurilor, apoi se apropie de un bloc albastru murdar, iată blocul copilăriei mele!, mai jos, zmeule, mai jos! - strig şi-l lovesc cu picioarele. Apartamentul de la etajul doi este pustiu. Îmi văd camera. „Miroase a moarte“ – constată zmeul. Dar eu îi poruncesc să se întoarcă şi să arunce flăcări peste Complexul Alimentar, unde mii şi mii de oameni din cartier au suferit de foame, au fost umiliţi, stând la cozi ca să aştepte maşinile cu carne şi brânză, au îndurat frigul şi întunericul, hai, zmeule, aruncă focul!, foame aceea ne-a desfigurat şi ne-a schimonosit sufletele pentru toată viaţa, arde Complexul Alimentar! „Nu pot!“ – se opreşte zmeul. De ce? Ai obosit? „Pentru că eu sunt un zmeu bun.“ Cum adică eşti bun? „Nu sunt un zmeu rău.“ Asta n-am mai auzit! „Şi-apoi, nu sunt dragon ca să arunc flăcări. Eu sunt zmeul bun.“ – îmi mărturiseşte şi începe să plângă. Lacrimile cad peste Complexul Alimentar şi peste bloc, lacrimi de... zmeu bun. De ce plângi, zmeule? „Ca să-ţi ud amintirile! Să rămână vii şi neuitate. Pentru că uitarea e mai cumplită decât focul. Şi dacă n-ai amintiri, n-ai ce să povesteşti copiilor...“

Marius chiuie, aleargă victorios la vale şi întinde sfoara. Zmeul înghite vântul şi se înalţă spre cer.