Uneori, foarte rar, câte un pasager urcă, dar nu înainte de a se asigura că nu mai e nimeni prin preajmă. Omul rămâne în mijlocul autobuzului, fără să se ţină de vreo bară, şi încearcă să facă faţă cumva tuturor frânelor. Noroc că nu mai e nevoie de atât de multe frâne, pentru că nu mai sunt alte maşini pe drum. La asta s-a ajuns? Să poţi să-ţi alegi autobuzul cu care mergi spre casă de la lucru? Să ai propriul tău autobuz? 

El a început să lucreze de acasă şi n-a mai ieşit pe stradă de două săptămâni. De fapt, în tot acest interval a ieşit, dar doar de trei ori, scurt, până la magazinul din cartier. Cea mai recentă vizită la magazin a fost cu o zi în urmă, după ce a aflat de carantina obligatorie care urma să vină. La intrare, după ce a stat o vreme la coadă, femeia de la pază i-a spus să nu piardă vremea, să meargă direct la produsele de care are nevoie şi atât. Lucrul ăsta l-a făcut să se simtă mai nervos decât de obicei. Lista de cumpărături era notată în telefon, dar nu voia să-şi atingă telefonul, aşa că a început să caute produsele de care-şi amintea. Drojdie? Nimic. Făină? Nimic. După ce a trecut peste cele două mari clasice care au dispărut de pe piaţă, a început să caute altele. 

La un moment dat, privind la oamenii din jur, care intraseră în magazin în acelaşi timp cu el, şi-a dat seama că alţii stăteau mult mai bine. Fuseseră mai focusaţi, aveau cărucioarele pline şi feţele relaxate. Era un concurs şi el îl pierdea. S-a uitat dezamăgit la propriul cărucior. Un pachet de brânză şi o cutie de carne tocată de vită, de care oricum nu mai gătise niciodată. Şi-ar fi dorit şi nişte unt de arahide, dar nu l-a mai găsit la locul obişnuit. Marfa era mutată dintr-un colţ în altul de fiecare dată când revenea în magazin şi asta îl enerva. Simţea că are nevoie de o hartă, iar ceilalţi cumpărători se descurcau mult mai bine. 

La un moment dat, înţelegând că trebuie să se declare învins, s-a îndreptat spre casa de marcat, decis că dacă îi iese ceva tentat în drum va arunca acel lucru în coş. Întâmplător, a întâlnit un bax de bere şi l-a luat cu el. Salut, prietene! S-a bucurat că o luase pe culoarul acela, altfel probabil ar fi ajuns la condimente. 

Drumul spre casă, unul lung de cinci minute, nu a fost prea complicat, dar intratul în apartament a fost o provocare. În primul rând, îşi pregătise deja înăuntru, în hol, câteva ziare pe care să ţopăie şi să se poată descălţa. După ce şi-a izolat ghetele într-un colţ al holului, a început un proces şi mai complicat. Dezbrăcarea, dezinfectarea mâinilor, apoi dezinfectarea ambalajelor produselor cumpărate, din nou – dezinfectarea mâinilor, dezinfectarea podelei holului, distribuirea produselor în dulapuri şi, la final, dezinfectarea mâinilor. 

Acum, la o zi după, cu proaspăt anunţata carantină totală, a petrecut o după-amiază la geam, jinduind la puţinii oameni care mai îndrăzneau să iasă pe străzi. Unii se întorceau cu pungi pline de la magazin şi el ar fi vrut să ştie ce e în acele pungi. Poate ceva care îi făcea pe oameni mai fericiţi, ceva care le putea pune un zâmbet pe faţă, pe sub măşti. 

Asta era ceva ce şi-ar fi dorit şi el, să meargă la supermarketul de peste drum şi să revină de acolo zâmbind. Dar nu chiar acum. Ci cândva, în viitor, când oraşul nu va mai fi la fel de gol. Când va avea curajul să păşească din nou afară. Poate când îşi va termina baxul de bere sau mai târziu. Poate spre vară.  

Citiţi AICI toate editorialele semnate de Lavinia Bălulescu