Workaholism: calea greşită de a te simţi împlinit

Workaholism: calea greşită de a te simţi împlinit

Eşti foarte ocupat/ă cu jobul tău şi viaţa personală cade în plan secundar sau... lipseşte cu desăvârşire? Îţi place să munceşti, să te implici în noi proiecte, să petreci multe ore la muncă sau chiar să ai 2-3 joburi în paralel? Munca în exces este semnul unei dependenţe, dar şi a unor nevoi nesatisfăcute.

Calitatea vieţii noastre depinde de modul în care îmbinăm viaţa profesională cu cea personală şi relaţia cu noi înşine. Preferabil, să existe o distribuire egală a timpului, interesului şi energiei în toate cele trei sectoare. Desigur, echilibrul permanent este imposibil, dar ajustările, atunci când apar dezechilibre, sunt posibile. Ce te împiedică să le faci?
 

Ce este dependenţa de muncă (workaholism)?

Termenul de workaholism a apărut în 1971, când psihologul Wayne Oates l-a şi descris drept „constrângerea sau nevoia incontrolabilă de a munci neîncetat”. Cercetările care au urmat au tot încercat să schimbe definiţia, sau modul de a măsura workaholismul, fiind considerat o dependenţă de muncă, o patologie, un sindrom alimentat de un apetit crescut pentru muncă şi implicare în muncă fără a resimţi şi o plăcere pe măsură. Alţii îl numesc ca fiind boala organizaţiilor din ziua de azi.
 
Să vorbim despre efectele negative? Nu de mult, pe site-ul BBC, workaholismul a fost readus în atenţia publicului ca adânc înrădăcinat în cultura japoneză, cu efecte mortale. „Karoshi” este termenul care defineşte decesul cauzat de munca în exces. Vorbim aici de „performanţe” precum 37 de ore de muncă neîntreruptă repetate de mai multe ori lunar sau 100 de ore de somn pe lună.
 
Dar nu trebuie să mergem atât de departe cu exemplele, şi noi ştim ce înseamnă burnout deja. Şi ce efecte are. Este suficient să ne gândim la workaholism ca domeniu în care ne investim toate resursele, lăsând prea puţin sau niciun loc relaţiei cu noi înşine şi persoanele semnificative din viaţa noastră.
 
Dependenţa de muncă este o evadare, o distanţă pe care o menţinem faţă de emoţiile dificile cu care ne confruntăm, faţă de un sentiment al lipsei de valoare care, în absenţa muncii ar deveni mai copleşitor, faţă de relaţiile din jur în care fie există probleme pe care nu ştim sau simţim că nu avem abilitatea de a le rezolva, sau pe care nu ştim cum să le gestionăm. Munca în mod compulsiv menţine distanţa faţă de noi, în primul rând.
 

Este evident pentru ce munceşti, dar pentru ce trăieşti?

O mică analiză a vieţii noastre personale ne poate ghida în descoperirea acelor bariere „ascunse” care ne împing în zona profesională ca fiind „ceea ce ne dorim”.
 
Există persoanele dornice de a acumula, de a-şi satisface nevoia unei vieţi îndestulate pe plan material. Nu e nimic greşit, nu? Ne dorim un anumit confort, aşa cum ne dorim multe alte lucruri cu care suntem asaltaţi informatic direct sau indirect. Dar astfel de nevoi înseamnă venit pe măsură, înseamnă mai multă muncă, mai mult timp dedicat jobului.
 
Există însă şi mulţi dintre noi dornici de perfecţionare într-un anumit domeniu, dornici de a acumula mai multe cunoştinţe, ba chiar de a testa domenii diferite, uneori în paralel, dornici de afirmare profesională. Din nou, nimic rău în a fi pasionat de munca ta, ba chiar este recomandat să îţi facă plăcere. Dar unde tragem linie?
 

Unde devine o dependenţă?

De multe ori, munca şi performanţa sunt lucrurile pentru care, încă de mici, am primit atenţie, apreciere, recunoaştere. Sunt instrumente care ne-au ajutat să obţinem satisfacerea unor nevoi, prin urmare am învăţat bine, am avut note mari, am făcut performanţă. La maturitate, rămânem în acelaşi scenariu pentru că avem încredere în el. Este testat şi ştim că funcţionează. Aşa obţinem ce avem nevoie deşi, nevoia noastră reală nu are legătură cu munca neapărat.
 
Dependenţa de muncă (workaholism) este menţinută de beneficiile pe care nu ştim cum (sau ne e teamă să încercăm) să le obţinem altfel: stima de sine crescută, sentimentul de control, sentimentul unui sens, al unui scop, apartenenţa, recunoaşterea meritelor şi a valorii, etc. Mulţi dintre noi ne agăţăm de nevoia de control, fie ea şi iluzorie, iar domeniul profesional este cel în care putem deţine în cea mai mare parte controlul, comparativ cu celelalte domenii specificate anterior (personal şi relaţia cu sine). Practic, toate beneficiile pe care le obţinem, ne ajută să ne simţim (mai) împliniţi. Să ne întrebăm, aşadar, de ce nu obţinem aceeaşi satisfacţie în plan personal sau în relaţie cu noi înşine.
 

Workaholismul o dependenţă pozitivă?

Dependenţele sunt împărţite în nocive şi pozitive. Este evident că vom vorbi despre dependenţele de alcool, droguri sau jocuri de noroc ca fiind nocive ţinând cont de efectele observabile cu ochiul liber pe care le au asupra sănătăţii noastre şi asupra calităţii vieţii. Există însă şi dependenţe considerate pozitive precum sportul sau hobby-urile practicate intensiv. Referindu-ne la dependenţa de muncă, lucrurile nu stau chiar simplu. Dacă ajungem în burnout, din nou, rezultatul este uşor observabil şi putem spune că este o dependenţă nocivă.
 
Dacă ne distanţează de persoanele semnficative din viaţa noastră, din nou impactul muncii asupra vieţii este unul negativ. Dacă însă, evoluăm profesional şi există o recunoaştere a meritelor, poate fi o dependenţă pozitivă, nu? Cu toate acestea, folosim în continuare termenul de „dependenţă”. Oare cât de bine să ne fie? 
 
Continuarea articolului, aici

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările