Vremea bărbaţilor împliniţi

Muşcă din Chicken Grill-ul său ca un lup. Probabil are dinţii mai buni decât mine. Întinde ketchup-ul din plic peste cartofi şi înfulecă. Eu ciugulesc din McPuişor şi mă uit la picioarele unei blonde. Altceva nu e de văzut în McDonald’s-ul ăsta.

Îi sună smartphone-ul. „Ia zi, băi?” – răspunde cu gura plină. Îşi potriveşte aparatul între ureche şi umăr şi îşi îndeasă în gură cu ambele mâini, are mult de mâncat. Se laudă că a vândut ceva, la un preţ „de stă mâţa-n coadă”. 

Mă uit la picioarele blondei şi mă întreb ce înseamnă să fii un bărbat împlinit. Tocmai mă întâlnisem cu un vechi amic în metrou, pe care nu doream să-l mai văd vreodată. Dar asta e întâmplarea, ţi-i scoate în cale numai pe antipatici! Amicul mi-a raportat de cum m-a văzut: „Mă simt împlinit!” Nu s-a frecat pe burtă. Am făcut rapid socoteala: are casă, familie, are cărţi premiate, lăudate, are dreptate, este împlinit! M-a inhibat. Şi m-am trezit că, după două staţii, bine că au fost două!, ne-am despărţit: amicul antipatic cu un aer de superioritate, eu cu un profund sentiment de ratare pe care mi-l consum la McDonald’s, chiorându-mă la picioarele unei blonde.

Vânzătorul de la masa mea, întreabă cu gura plină în telefon: „Părinţii tăi au bani?... Şi ce-ai de gând să faci cu ei?” Să le pui perna pe faţă, să le iei banii şi să cumperi tot ce-ţi vinde mâncăul ăsta! - îmi vine să mă bag în vorbă, ca un pensionar ramolit.   

Îmi stă în gât McPuişor-ul. Culmea!, cu o săptămână în urmă, un alt amic (simpatic) mi-a spus, din vorbă în vorbă, ca într-o schiţă de Caragiale, uite!, amicul Popescu are o funcţie importantă la o instituţie de stat, are familie, casă, maşină, vacanţe, şi el este un bărbat împlinit! Am dat din cap, aprobându-l şi înţelegând că amicul simpatic era împlinit şi se bucura că unul ca Popescu tocmai îngroşase rândurile „împliniţilor”.   
Ce dracu’ trebuie să faci ca să te califici în „grupa” asta? Nici nu-mi vine să mai mănânc, lumea e plină de bărbaţi împliniţi, eu am rămas ultima găină, ba nu, ultimul puişor de la Mc!

Îmi amintesc de Willy Loman. Ce rost are să citeşti piesa lui Arthur Miller sau să vezi spectacolul, când ştii că, la sfârşit, comis-voiajorul moare? Ce bărbat „împlinit” ar rezista la piesa asta? Oare Willy Loman este un bărbat împlinit? Doar are doi băieţi (care îl iubesc – sau aşa îşi imaginează), o soţie care l-a iubit până la capăt, dar n-a putut plânge la mormântul lui, o maşină cam hârbuită şi tocmai îşi achitase ultima rată la casă, după 30 de ani de plătit la bancă. Avusese şi o amantă, poftim! Pentru 70 de dolari pe săptămână, el trebuia să muncească în fiecare zi câte 10 – 12 ore. „Alţii, nu ştiu, reuşesc mai uşor. N-am idee de ce...”, spune la un moment dat bătrânul Loman. Sigur, bărbaţii ca Loman îmi par mai adevăraţi şi mai umani decât amicii mei „împliniţi”.

„Scuză-mă, tu semeni cu Willy Loman!” – îl spun hăndrălăului din faţa mea, care e în stare să-şi bage pe gât tot McDonlad’s-ul. Nu ştiu ce m-a apucat să-l interpelez. „Stai pe fir, e unu’ care vrea ceva...” – molfăie în telefon. Blonda a dispărut.