Vrei să fii şef?

Cel mai bine este să fii şef în România. Şef pe undeva: birou, colectiv, echipă, departament. Să fii şef măcar peste unul sau doi oameni, ca să nu fii şef peste nimic.

Dacă eşti şef delegi competenţele. Asta înseamnă că te speli pe mâini. Ai oameni care să-ţi facă treaba, iar tu, în calitate de şef, evaluezi rezultatele. Uneori, nici nu trebuie să le vezi pentru ca, trebuie să deprinzi acest obicei!, să fii întotdeauna nemulţumit de rezultatele lor. Adică, vei lua o mutră gravă, posomorâtă, dar mobilizatoare: se poate şi mai bine! Dar până la rezultate, care puţin contează în cariera ta de şef, pentru că acestea pot fi uşor măsluite ori interpretate cum vrei tu, trebuie să stai cu biciul pe oameni. Tu eşti şeful! Treaba trebuie făcută repede, foarte repede, până mâine trebuie făcută, ba nu!, azi, chiar azi, acum, acum trebuie predată lucrarea!, cine nu e în stare acum va suporta consecinţele! Deadline-ul ăsta ameninţător îţi conferă autoritatea de şef. Pentru că subordonaţii, adică sclavii tăi, trebuie să muncească. Să pună osul la treabă, nu te interesează cum se face, ce se face, dacă este fezabil, cât de bine se face, tu eşti şeful, vezi-ţi de treaba ta, bine că ai dat cu biciul, să simtă pe pielea lor că le mănânci zilele şi nopţile, eşti un şef bun!  

Şeful în România este un fel de zeu. De aceea, trebuie să arăţi că eşti mereu preocupat, că ai o urgenţă, că eşti copleşit de probleme şi să-ţi începi ziua, şedinţa, mesajele pe e-mail ori telefoanele cu: „Avem o problemă...“. „Problema“ îţi umflă cota de şef. De pe această platformă îi veghezi pe toţi fraierii ăştia care muncesc (ore suplimentare, dau în brânci, pe aceiaşi bani, stâng din dinţii şi înghit toate rahaturile pentru că nu au unde să se ducă) şi te recunosc drept singurul care vede „problema“. „Problema“ asta trebuie rezolvată de ei, acum! Să se uite la tine ca la un zeu.

Dacă treaba merge prost, şeful nu are nicio vină. Prost eşti, şefule, dacă-ţi recunoşti eşecul!

Şeful în România nu are nicio responsabilitate. Dacă treaba merge prost, şeful nu are nicio vină. Prost eşti, şefule, dacă-ţi recunoşti eşecul! Idiot eşti, şefule, dacă-ţi trece prin minte să-ţi dai demisia pentru dezastrul pe care l-ai produs! Tu eşti zeul. Alţii sunt vinovaţi. Care alţii? Fraierii pe care-i conduci, cărora le dai o pâine. Întotdeauna ei sunt vinovaţi, să nu uiţi asta! Din cauza lor treaba merge prost: sunt leneşi, bârfitori, fură, chiulesc, nu se pricep, întârzie, nu-i duce mintea, îşi văd interesele, sunt sub orice critică! Ei sunt vinovaţii. Orice şef poate confirma asta: cauze interne şi externe, se vor lua măsuri!

Şeful în România ajunge pe pile, pe nepotisme, pe concursuri aranjate, pe intervenţii politice, pe interese de prăduială, pe prietenii, pe cât de slugă a dovedit că poate să fie faţă de şefii de mai sus. Dacă ai spate, înseamnă că eşti un şef tare. Dacă nu ai, înseamnă că nu vei ajunge niciodată un şef, ai să mori ca un fraier (şi f... şi cu banii luaţi!).

Şeful o duce bine în România. Umilinţele şi sărăcia sclavilor-angajaţi sunt „realizările“ şefilor, care nu sunt trecute în CV-uri.