Vrei să te muți cu mine?

Colegii buni de apartament nu sunt şi buni parteneri

Decizia de a locui împreună cu partenerul pare să vină de la sine, însă acest pas nu asigură trecerea la următorul nivel al relației, căsătoria.

„Ne vom cunoaşte mai bine şi vom şti dacă suntem compatibili cu adevărat" este argumentul suprem adus în general de femei atunci când vine vorba de decizia de a locui împreună cu partenerul. Este un factor important şi destul de tentant, confirmă psihologii, însă de multe ori nerealist, după cum arată studiile. Astfel, potrivit unui sondaj recent efectuat în SUA, 19% din cei care au optat pentru concubinaj înainte de căsătorie au ajuns la divorţ, iar 35% s-au separat înainte de un eventual mariaj.

„Nu poţi şti cum este să te căsătoreşti decât dacă faci acest pas. Angajamentul luat adaugă o nouă dimensiune relaţiei. Până acum, totul a fost un test, iar orice scăpare de la cutumele relaţiei poate duce la o despărţire. Nu la fel de uşor se termină un mariaj. Dacă scăpările sunt serioase, de multe ori duc la lipsa dragostei, dar nu la divorţ, pentru că deja cei doi sunt legaţi într-un cu totul alt fel", explică Willard Harley, psiholog american şi autor al volumului „Nevoile lui, nevoile ei: cum construieşti o căsnicie ferită de aventuri".

Plusuri şi minusuri

Bărbaţii, mai pragmatici, privesc totul prin prisma portofelului. „Economisesc mai mult de când locuiesc cu iubita mea: plătim facturile, chiria împreună, cumpărăturile la fel, nu mai consum bani pe flori, cadouri şi zeci de ieşiri în oraş sau pe benzină. Locuia la capătul opus al oraşului şi asta chiar era o problemă", spune Liviu Mihai (29 de ani), din Oradea, care locuieşte în Bucureşti din studenţie.

Un alt avantaj important este subliniat de Răzvan Popescu (35 de ani), din Capitală. „I-am propus prietenei mele să locuiască la mine pentru că simţeam că vrea ca relaţia noastră să fie mai serioasă, avea nevoie să simtă că-mi iau un angajament. Nu voiam să o cer de soţie, aşa că am amânat momentul cu acest pas. Şi e amânat de şapte ani, dar acum mă gândesc că e timpul să o iau de nevastă", a explicat tânărul.

Din perspectivă feminină, lucrurile stau altfel. Avantajul major este tocmai angajamentul de care se feresc bărbaţii. De multe ori însă, femeile îşi dau seama pe propria piele că s-au înşelat. „Când m-am mutat cu fostul meu iubit, eram sigură că urmează să mă ceară de nevastă. Am aşteptat un an, doi, trei şi nu s-a întâmplat nimic. Până la urmă, ne-am despărţit", a povestit Irina Elisei (28 de ani), din Bucureşti.

De unde pornesc însă discuţiile? „A, e simplu! Ne certam de la cine stinge lumina seara, cine plăteşte facturile, de ce este capacul la vasul de toaletă ridicat, cine a terminat laptele, de ce e iar coşul plin de rufe. Spuneai că vine sfârşitul lumii din cauzele acestea!", a adăugat tânăra.

Perspectiva se schimbă cu vârsta

Dacă la 20 de ani decizia de a locui împreună cu partenerul vine uşor, lucrurile nu mai sunt la fel de simple atunci când înaintezi în vârstă, avertizează psihologii. „Nu trebuie să ai 40-50 de ani ca să-ţi formezi anumite tabieturi, obiceiuri greu de adaptat atunci când în casă mai apare un locatar. După 28-30 de ani, aceste lucruri devin tot mai vizibile şi începem să fim «deranjaţi» de prezenţa altor persoane. Unii se adaptează, alţii nu, depinde de sentimente şi de flexibilitatea fiecăruia", a explicat Alina Amarandei. 

Click pe infografie

Ce factori influenţează aceste decizii? Aceştia ţin tocmai de dorinţa femeii de a se emancipa, de a fi independentă, care însă sunt în contradicţie cu nevoia instinctivă a acesteia de a se simţi protejată de bărbatul de lângă ea. „Când venea iubitul meu la mine, el locuind încă la părinţi, îşi lăsa hainele împrăştiate, nu schimba singur prosoapele, nu întreba niciodată dacă este nevoie de ceva în casă. După un an, el se purta tot ca un musafir, deşi, practic, cinci zile din şapte stătea la mine. Pe de altă parte, mereu îmi făcea şi reproşuri că sunt cheltuitoare. Normal că eram, doar el nu mânca orice! ", a povestit Violeta Cobilanschi (33 de ani).

Specialiştii spun că doar comunicarea, compromisul şi mai ales dragostea pot face ca orice poveste de amor să devină una demnă de scenariu de film. „Am locuit cu soţul meu 15 ani înainte de a lua decizia să ne şi căsătorim. Totul era firesc în relaţia noastră: ne-am ridicat o casă, am făcut un copil. Am ajuns la Starea Civilă doar dintr-o necesitate birocratică, acum un an", a declarat Cristina Rus (38 de ani), din Capitală.

„Presiunea asupra relaţiei creşte odată ce te muţi împreună cu partenerul. Cumperi, construieşti, prin urmare creezi legături tot mai strânse. Dar nu trebuie să uiţi nicio clipă de lucrurile care v-au adus împreună", a conchis Alina Amarandei.

"Ne certam de la cine stinge lumina seara, cine plăteşte facturile, de ce este capacul la vasul de toaletă ridicat, cine a terminat laptele, de ce e iar coşul plin de rufe.''
Irina Elisei 28 de ani, Bucureşti