Ei ţi-au pomenit de pensionare. Din vorbă în vorbă, au ajuns să-ţi spună hotărâţi, cu îndârjire, gata!, vor să iasă la pensie, şi-au făcut socotelile, peste trei-patru ani îşi bagă dosarul, vor avea anii, e dreptul lor, nici măcar o zi în plus de muncă, s-au săturat de muncă în România, muncă de rahat!, numai mizerii îţi fac şefii când sari de 40 de ani, patronii vor carne tânără, toţi te privesc ca pe un lepros, tinerii n-au respect, să-i vedem ce-o să facă!, îmi bag dosarul!

Câţiva te-au întrebat: „Tu ce-ai de gând să faci?” N-ai fost pregătit să răspunzi. Tema asta n-ai avut-o niciodată pe agenda vieţii. Pentru că, nu ştii cum s-a făcut, te-ai uitat mereu în spate. De parcă cineva te-ar fi urmărit. De parcă ai uitat ceva. De ce să te uiţi în faţă? Să descoperi câte locuri libere sunt în ierarhia carierei tale ca să le ocupi? Nu le-ai văzut, poate n-au existat. Şi dincolo de aceste locuri ce se află? Pensia! Şi dincolo de pensie? Chinul sfârşitului.

De când tema asta s-a pitit în mintea ta, îi priveşti mai atent pe pensionarii din cartier. 

Mulţi trag căruciorul pentru alimente şi se sprijină în baston. Şi tu ai cărucior, dar (încă) n-ai baston. 

O să ajungi ca ei. (Asta te sperie, dar n-ai zis la nimeni.)  Dar ceea ce te sperie la pensionarii tăi, care n-au pensii speciale sau nesimţite, sunt feţele lor căzute, întunecate, posomorâte, înnegrite. Feţele lor sunt mereu pregătite de ceartă, de arţag, de lamentări, de bodogăneli, gata să înjure şoferul care îi claxonează să se mişte mai repede pe zebră, să facă observaţii, să se plângă, ce mică e pensia, ce grea e viaţa... Când fac glume sau încearcă să râdă, ei scot un fel de nechezat. Glumele lor sunt miştocăreli, înţepături pe tonuri agresive, lipsite de bucuria umorului sau a ironiei. Şi cu nepoţii se comportă la fel: zbiară, urlă, stau cu gura pe ei cu tot felul de nerozii... 

În mulţimea de acrituri şi uscăciuni din piaţă nu poţi să distingi o faţă senină şi luminoasă. N-ai pretenţia să treacă pe lângă tine şiruri de pensionari voioşi, ţopăind fericiţi că au primit câţiva lei la punctul de pensie. Totuşi, unde este lumina şi seninătatea senectuţii? „Seninătatea“ o fi vreo vrăjeală, vreo amăgire, ca să nu te sperie bătrâneţea de tânăr? Care a fost rostul lor în viaţă? Au muncit, au mâncat, au băut, şi-au crescut copiii şi i-au văzut la casele lor... Atât? Nu-i cam puţin? Asta o fi mutra naturală a pensionarului: întunecată şi prăbuşită? O mască ce nu mai poate dezlipită. Faţa asta standardizată este oglinda unui suflet mutilat, strivit de griji, boli, neputinţă şi suferinţe? Ai răbdare, nu te grăbi să-ţi dai cu părerea!

Te uiţi în oglindă. Să zâmbeşti mai des. Chiar dacă vocile din jurul tău discută cu patimă despre pensionare, zâmbeşte fără niciun motiv!