Oricum eşti matinal din fire, te mai trezeşti şi în weekend la 7-8 dimineaţa, dar atunci măcar te trezeşti natural şi îţi permiţi luxul timpului cheltuit pe rememorări de vise şi sâmburi de gânduri.

Te îndrepţi, din reflex, spre bucătărie şi dai drumul espressorului. Îţi potriveşţi cât poţi de tacticos cafeaua. Măcar încerci să nu faci multă mizerie. Arunci un ochi în frigider şi speri din suflet să fi cumpărat şi lapte cu o seară înainte. Pentru că îţi place cafeaua cu lapte şi acesta e singurul moft al dimineţii pe care niciodată nu-l omiţi. Pentru că e prea dimineaţă şi nu ai control asupra gândurilor, îţi aduci aminte brusc de toţi oamenii care te-au criticat în mod obsesiv pentru faptul că îţi bei cafeaua cu lapte. Dă-i dracului.

 Faci duş. Te răsfeţi cu apă caldă şi îţi dezmorţeşti tot corpul. Ieşi din duş şi te uiţi în dulap. Apoi te uiţi în oglindă. Mai ai stropi de apă care se preling pe umeri. Ce bucurie că e vară şi oricum până te hotărăşti cu ce te îmbraci se usucă şi acei câţiva stropi. Azi în ce stare te afli? "Vreau ceva lejer, vreau să mă simt bine, vreau o zi bună".

Toată această căutare nebună prin şifonier e ca un soi de sport extrem care îţi pune sângele şi imaginaţia în mişcare. Uneori iei hainele, le scoţi din dulap şi arunci cu ele pe pat de parcă eşţi un tonomat care scuipă diverse combinaţii de lenjerie intimă, bluze şi fuste. Acum te gândeşţi cum ar fi ca în viitor să existe un dulap inteligent, care are indosariate, frumos, toate hainele tale, cu tot cu poze. Tu doar să fii nevoit să dai scroll, select şi gata. În felul acesta ai reuşi să afli şi ce se ascunde pe rafturile de sus, demult uitate si nectrobăite. De fapt sună banal şi sigur există un astfel de dulap inteligent, nu?

Ultimul raft, ăla de sus. Da, ăla sigur ascunde ceva bun. Să nu ne minţim, au mai fost şi momente de glorie în care găseai o rochie uitată, de vreo 2 ani nepurtată. Când o descopereai, bucuria era la fel de mare că atunci când o probai în magazine pentru prima dată, sau când ţi-o oferea cadou şi te bucurai că „te-a nimerit“. În secundele acelea era ca şi când fântânile din Vegas şi-au început spectacolul în cinstea ta, în dormitorul tău. Te uiţi în oglindă, îţi place ce ai ales. E bine, azi va fi o zi bună.

Probabil formulele matematice din creier, generatoare de serotonină şi adrenalină, au ţinut cont şi de spectacolul care se dă acum, la metrou.

Ajungi pe peron, te aşezi frumos şi aştepţi. Cei din jur se uită la tine, parcă îţi confirmă prezenţa şi iau la cunoştinţă faptul că a mai apărut un personaj în filmul care se dezvoltă în mintea fiecărui individ. Fiecare individ cu imaginaţie, evident. Uneori te întrebi dacă nu cumva există acest ochi ascuns, acest Big Brother al întâlnirilor spontane de la metrou, care ţine chiar şi o foaie de prezenţă. „A apărut domnişoara de la ora 09:35. Ieri, la aceeaşi ora, îşi arunca priviri indiscrete cu băiatul îmbrăcat în tricou marinăresc şi espadrile. Mă declar indecent de curios, dar care va fi astăzi premisa filmului de pe peron?“

Intri în tren şi din reflex arunci priviri de semafor, în stânga şi în dreapta. Dacă nu există scaun liber, examinezi persoanele din jur de parcă ai avea integrat un soft precum cel care detectează metalele, din aeroport. Te gândeşţi cu cine e în regulă să împarţi preţ de 20 minute aerul. Dacă are faţă acră, morocănoasă, ţi-e teamă să nu îţi transmită în vreun fel starea aceasta. În unele zile eşţi la rândul tău morocănoasă şi vrei empatie, aşa că te pui lângă o acritură din asta, ca să te pierzi emoţional în peisaj şi să nu faci notă discordantă.

Dar azi vrei pe cineva uşor, jovial, care nu trăieşte o corvoadă rutinieră şi care, în mod ideal, citeşte o carte bună. Ştii că mai arunci un ochi în cartea celui de lângă. O faci mai mult în virtutea acestui studiu sociologic pe care l-ai iniţiat, intitulat „vreau să ştiu ce mai citeşte lumea şi vreau să ştiu doar pentru că o să mai şi judec, evident“. Odată cu acest studiu te poţi lăuda că ai descoperit că numărul habotnicilor a crescut, având în vedere câte cărţi de rugăciuni şi psalmi ţi-au trecut prin faţa ochilor. Cel mai probabil pasul următor este să creeze cineva o aplicaţie care pune pe harta metroului bisericile pe dedesubtul cărora trece trenul. Mereu când se apropie o biserică vei primi notificare. În secunda doi va exista această simfonie de cruci făcute meticulos şi pe fugă (trenul are, se presupune, viteză mare şi nimeni nu îşi doreşte sa rateze momentul ideal de sincron biserică-cruce).

Opa, cel de lângă tine citeşte Boris Vian. Eu mi-am dorit să pot trăi în acea carte după ce am terminat-o. Oare şi el o să rămână cu acelaşi sentiment? Are figură de introvertit. Cred că în liceu stătea în ultima banca şi cu toate că ştia când are dreptate, se ferea să îşi manifeste verbal punctul de vedere, de frică să nu supere pe cineva cu o discuţie în contradictoriu.

Îi sună telefonul. E „Mami“. Încă îi spune mami? La cum îi răspunde e clar că probabil încă mai stă cu ea şi ea îi face toate poftele. Aoleu, bărbat cocoloşit până târziu…mama probabil e posesivă, el probabil habar nu are ce înseamnă să te întreţii singur. E un gând superficial să judeci după atâta lucru? E de ajuns o singură discuţie de 4 replici cu mă-să ca să începi să îl desconsideri în halul ăsta? Dar nici ce credeai înainte nu stătea în picioare, erau tot proiecţii personale. E clar, iar ai pierdut contactul cu realitatea. Că veni vorba, ce staţie e? Ah, încă una şi cobori.

Te uiţi în jur şi îţi dai seama că şi în minţile celorlalţi se derulează conversaţii şi filme uşor interzise, în care protagoniştii fie stau faţă în faţă, fie unul lângă altul. Dacă ieşi un pic din corpul tău şi priveşti din exterior, îţi dai seama că te afli într-un tren matinal, de Pipera, plin de potenţiali actori de filme porno, filme romantice cum se poartă la Hollywood, filme franţuzeşti cu stări şi gesturi exagerate şi multe altele. Cu toţii sunt în căutarea unui sentiment nou, unui fior, de puţin entuziasm, de o formulă simplă şi deloc anevoioasă de a ieşi din rutina zilnică. E atât de simplu.

Cobori din metrou şi îi priveşti pe cei din jur. Sunt pe fugă, sunt absenţi, dar merg totuşi într-un ritm potrivit pentru ţine. Piesa din căşti se potriveşte perfect cu filmul care se derulează în mod natural în faţa ochilor tăi. E contrar regulilor cinematografice dar cumva totul se integrează perfect în scenariul tău care se scrie spontan şi astfel rezultă o experienţă profundă. Până şi figura tipului uşor scârbit şi dezamăgit de ce a văzut la doamna care a trecut pe lângă el şi-a găsit, brusc, un rol important. E acolo, face parte din piesa ta. Asta este! Eşti regizorul care construieşte filme la ochi! La fel cum există şi gătitul la ochi. Principala îndeletnicire este să ştii spre ce alegi să îţi îndrepţi privirea pentru că există riscul să abordezi o scenă care nu mai corespunde deloc indicaţiilor scenice date de versuri, de cum intră pianul sau de acel moment de pauză, din piesă. Despre aceste skill-uri cinematografice ochiometrice dobândite mai vorbim şi altă dată.

Dar acum ai ajuns, ai păşit în birou. Ai primit un „bună dimineaţa“ şi un zâmbet. 

„Ah, îmi place şi cum sunt îmbrăcată, a decurs bine şi filmul montat la ochi, pe muzica din căşti... Şi mai devreme, la semafor, un şofer a coborât din maşină să-i îndrepte unei dudui oglinda de pe dreapta, care a ales să-l ignore cât îşi aranja figura în oglinda retrovizoare. Azi o să fie o zi bună, azi încă mai cred în oameni. Hai să ne bucurăm de azi, te rog.“