În această zi sunt reconsiderate toate principiile de viaţă, obiceiurile matinale, bătrânii îşi rescriu testamentele, femeile dietele, bărbaţii promisiunile şi copiii minciunile.

Într-o singură zi decursul acelui ciclu de 365 zile este hotărât, agreat cu universul şi semnat în alb, urmând ca de pe 1 ianuarie angajamentul nestipulat dar agreat discret de ambele părţi să între în vigoare.

Ca atunci când apelezi la un împrumut la bancă şi te crezi subit bogat, aşa şi acest angajament porneşte cu un timp de expirare al stării de spirit. Timp de o săptămână, o lună, maxim 3 luni, oamenii se cred mai buni, angajaţi într-o fapta bună faţă de propria persoană şi societatea în care trăiesc. Timp de maxim 3 luni toţi trăim cu senzaţia că am renăscut într-o societate mult mai educată, care citeşte zilnic, a renunţat la fumat, mănâncă sănătos, face mai mult sport, lucrează zilnic pentru a-şi îndeplini visele şi (!) poate chiar face muncă de voluntariat la o şcoală din aproapiere, încercând să ajute pe cineva în limita în care copilul de acasă îl/o lasă, până când nu e epuizat/ă de stres din cauza job-ului şi până când maşina care oricum stă în parcare (pentru că Bucureştiul e prea aglomerat ca să mai conduci, nu îndeajuns oameni şi-au propus să meargă mai mult pe jos în noul ciclu repetitiv de 365 zile) se strică şi are nevoie de timp dedicat şi bani.

În acele momente universul este de vină pentru că nu îşi mai respectă angajamentul în alb pe care l-a semnat cu tine şi îţi aruncă în drumul tău perfect calculat şi pus la punct atâtea provocări şi greutăţi. Greutăţi uneori la propriu, pentru că încă te chinui la sală cu bara de 7 kg, în timpul antrenamentului de circuit-pilates-yoga-forţă-spate-fund-picioare. Planul tău de a evada dintr-un status quo responsabil pentru toate eşecurile din viaţa ta tocmai începe să dea greş.

Prima încercare o iei drept un semnal de alarmă şi alegi să revii la obiceiurile vechi, familiare, care te-aşteaptă să te ia în braţe ca o gloată de părinţi care nu te-a mai văzut demult. Atunci cazi în capcana nostalgiei dinaintea schimbării şi îţi dai seama că e martie deja şi că probabil nu era de tine tot planul acela, până la urmă. Că e greu şi deja ai responsabilităţi prea mari pentru noi angajamente. Că deja faci tot ce poţi şi eşti obosit şi e abia martie. Mai e atât de mult până la finalul anului, trebuie doar să ai răbdare şi îţi va veni o idee mai bună. Şi dacă nu, poţi oricând să începi iar de la anu’. Şi până la urmă, viaţa trebuie doar să curgă iar tu să te laşi purtat, fără să îndrăzneşti în vreun fel să schimbi curentul. Totul face parte dintr-o nouă filosofie de viaţă pe care te-ai gândit să o abordezi începând cu acest moment şi această conştientizare. Fără îndoială şi irevocabil.

Ce pierdem din vedere în toată această ecuaţie expusă în stil uşor maniacal, recunosc, este că nu avem ramă şi structură pentru timp şi noi. Ne schimbăm pe zi ce trece şi evoluăm subtil cu fiecare experienţă mică sau de proporţii. Dacă reuşim să ne însuşim zilnic câte un gest spre mai bine, deja menirea noastră îşi atinge scopul final. Un scop care nu suportă calcule în ani şi zile, mai degrabă în grade de grijă şi iubire faţă de noi şi cei care ne ajută să fim noi.

„Viaţa de pe 31 decembrie şi viaţă începând cu 1 ianuarie” va rămâne întotdeauna un film sau o piesă de teatru care a ales să se bazeze pe clişee şi tipologii ironizate prin planuri de viaţă irealizabile şi o atribuire de principii morale care nu se regăsesc în ADN-ul personajului. Toate acestea ajung să lucreze pe la spatele personajului într-un fel de antiteză de pre şi ante.

Prin urmare, atât cât permite lumina reflectorului pentru că piesa stă să înceapă, aveţi grijă doar ca la final, când se anunţă creditele, să nu plecaţi din sală cu un sentiment de vină sau ruşine.