„Vecinul de la bloc“ s-a pierdut în tranziţie

Înainte de ’89 , oamenii îşi petreceau timpul liber împreună, la un joc de table în faţa blocului

În urmă cu două decenii, vecinii reprezentau o extensie a familiei. Astăzi, societatea s-a depersonalizat, iar individul este înstrăinat şi dominat de egoism.

Taţii, grizonaţi şi burtoşi, ucid plictiseala unei după-amieze de duminică cu un joc de table pe banca din faţa blocului, în timp ce puştii lor bat de zor mingea în curtea şcolii. Mamele, la fel de grizonate şi tunse scurt, ocupă cealaltă bancă din faţa scării vorbind nimicuri şi schimbând reţete. Adolescenţii sunt în parc, „cu fetele". Este un tablou din trecutul nu prea îndepărtat, atât de banal acum 10 sau chiar 20 de ani. 

Astăzi, peisajul vieţii la bloc este complet diferit. Taţii nu mai joacă table împreună, iar în multe cazuri nici măcar nu se salută. Puştii nu mai schimbă pase cu prietenii lor, ci impresii pe messenger, fiecare la casa lui. Mamele sunt prea ocupate cu serviciul ca să mai aibă timp de bârfă cu vecinele, iar reţetele şi le iau oricum de pe internet. Pe banca din faţa blocului mai sunt câţiva adolescenţi plictisiţi, care împart o bere la PET.

Ce s-a întâmplat între timp? Dezvoltarea urbană şi migraţia masivă din rural spre urban au modificat esenţial relaţiile interumane în comunităţile mari, susţin psihologii şi sociologii. Înainte, colectivităţile erau restrânse, toată lumea cunoştea pe toată lumea, oamenii se ajutau unii pe alţii, vecinii erau parte intimă a vieţii sociale. Astăzi, oamenii şi-au ridicat un zid în jurul lor, iar societatea s-a depersonalizat.

Generaţia de săteni strămutaţi la oraş a îmbătrânit, iar cele care i-au urmat nu mai au nimic în comun cu viaţa la ţară, cea în care vecinul era parte a vieţii de familie. Liantul era egalitatea impusă de comunism - aceeaşi leafă, acelaşi timp liber, acelaşi program TV. Acum au dispărut, şi diferenţele de statut social au devenit din ce în ce mai evidente. Alienarea a pus stăpânire pe viaţa la bloc, iar criza economică şi grija zilei de mâine au contribuit decisiv. 

Conflictul generaţiilor

Ion  Pârcălab (58 de ani) priveşte cu nostalgie în urmă, la perioada în care toţi vecinii erau aidoma lui: angajaţi la stat, săraci şi resemnaţi, dar fericiţi în lumea lor mică. „Atunci când m-am mutat la Bucureşti, în 1985, eram doar câteva familii în bloc. Ne-am împrietenit repede şi ne ajutam unul pe altul - cu o lingură de ulei, cu un pumn de zahăr. Serile şi duminicile le petreceam în faţa scării, la o tablă sau un rummy, iar la ocazii speciale făceam un grătar. Copiii noştri erau colegi de şcoală şi prieteni, iar soţiile se vizitau zilnic.

Astăzi stau în acelaşi bloc, dar nu mai e nimic la fel cum era. S-au mutat vecini noi care sunt plecaţi de dimineaţă până noaptea, iar când mă întâlnesc cu ei pe scară nici nu mă salută. Nici cu vecinii cei vechi nu mai am treabă. Unii s-au mutat înapoi la ţară. Alţii «s-au ajuns», şi-au luat maşină şi plasmă, aşa că nu mă mai bagă-n seamă. Cică sunt sub nivelul lor. Mă uit acum pe geam şi nu văd pe nimeni. Nici copiii nu mai ies afară", spune Ion Pârcălab.

Astăzi, tinerii trăiesc într-o lume a lor şi abia dacă-i cunosc pe cei care locuiesc lângă ei

Pe de altă parte, Răzvan Dulca (30 de ani) este din noua generaţie, născut şi crescut în Capitală. Când vine vorba de viaţa la bloc, Răzvan are cu totul altă părere faţă de Ion Pârcălab, mai vârstnicul său vecin. „Lucrez la o multinaţională şi am un program încărcat. Când ajung acasă nu vreau altceva decât să mănânc şi să mă relaxez la televizor. La sfârşit de săptămână dau o fugă la munte să-mi limpezesc mintea. N-am timp de ei şi nici nu vreau să am de-a face cu vecinii mei. Nu mă interesează să mă împrietenesc cu ei, iar dacă am cumva nevoie de ajutor, apelez la familie sau la prietenii vechi", mărturiseşte Răzvan Dulca.

Diferenţele care ne-au înstrăinat

Îmbogăţirea ofertei sociale şi diferenţele de clasă tot mai evidente sunt motivele identificate de psihologul Bogdan Lucaciu pentru schimbarea modului în care convieţuim cu vecinii. „Înainte, toată lumea avea serviciu, un salariu apropiat ca valoare, timp liber în aceeaşi măsură şi aceleaşi două ore de program TV, aşa că, în lipsă de altceva, erau toţi pe afară. Apoi s-au întâmplat două lucruri. În primul rând, oferta în ceea ce înseamnă viaţa socială s-a îmbogăţit: au apărut cinematografe, zeci de canale de televiziune, cluburi, calculatoare performante. În mod logic, lumea a început să se separe în funcţie de gusturi şi de preferinţe, urmând modele culturale diferite. În al doilea rând, s-a făcut simţită stratificarea socială. Clasa medie s-a ridicat şi n-a mai fost interesată să piardă timpul în faţa blocului, căutând prieteni printre cei de acelaşi nivel", explică psihologul.
Şi în comunism erau totuşi anumite persoane care trăiau izolate de ceilalţi, din motive asemănătoare cu cele de astăzi: „Aceştia erau activiştii de partid, protipendada vremii, care se înstrăinau pentru a nu vedea vecinii că trăiesc peste medie", explică Lucaciu.

"S-au mutat vecini noi, iar când mă întâlnesc cu ei pe scară nici nu mă salută. Mă uit acum pe geam şi nu văd pe nimeni. Nici copiii nu mai ies pe afară.''
Ion Pârcălab locatar în Bucureşti

"Înainte exista o stabilitate socială care acum, de când cu criza economică, s-a şubrezit. Oamenii sunt mult mai preocupaţi să asigure familiei hrana, decât să piardă vremea în faţa blocului.''
Alfred Bulai sociolog

Reminiscenţă a comportamentului rural

Sociologul Alfred Bulai este de părere că obiceiul de a petrece timp pe lângă bloc este o reminiscenţă a comportamentului rural, specifică celor care s-au mutat de la sat la oraş. Cum însă prima generaţie de „ţărani urbani" a îmbătrânit, iar cele care i-au urmat sunt de orăşeni get-beget, obiceiul a dispărut. „Ulterior, diferenţele mari de resurse, de gusturi, de posibilităţi între vecini s-au tradus în tensiuni care au blocat comunicarea. În plus, înainte exista o stabilitate socială care acum, de când cu criza economică, s-a şubrezit. În aceste condiţii, oamenii sunt mult mai preocupaţi să asigure familiei hrana şi securitatea zilei de mâine, decât să piardă vremea în faţa blocului la un joc de table", a conchis sociologul Alfred Bulai.