INTERVIU Vartan Arachelian, între monarhie şi nostalgia comunismului

Scriitorul şi jurnalistul Vartan Arachelian povesteşte despre momentele zbuciumate pe care le-a trăit după cel de-al Doilea Război Mondial şi despre cariera sa de jurnalist, marcată de două regimuri politice – comunism şi democraţie – şi cu iz de monarhie.

Vartan Arachelian (76 de ani)construieşte riguros fiecare propoziţie, fiecare frază, fiecare argument. Îşi cântăreşte cu grijă răspunsurile, fie că-i vorba de amintiri din copilărie, fie că explică preferinţa pentru o ideologie sau alta. Este jurnalist şi aşa este această meserie, a cuvintelor care zidesc. Despre această frumoasă profesie şi despre toate ofrandele aduse pentru a ţine în continuare condeiul în mână ne-a vorbit şi Vartan Arachelian - totuşi, dintr-o ipostază nefirească pentru un gazetar cu o experienţă de peste jumătate de veac, de partea cealaltă a reportofonului.

„Weekend Adevărul": V-aţi născut în Constanţa, într-o familie de armeni. Cum au ajuns părinţii în oraş?

Vartan Arachelian: Mama tatălui meu venise din Ismail, din sudul Basarabiei. Părinţii mamei, după genocidul petrecut în Turcia sub Sultanul Hamid, au găsit adăpost în România. Vartan, bunicul din partea tatălui, a fost veteran de război, a luptat în Primul, a fost rănit la Mărăşeşti. Virtual, sunt moştenitorul firmei „Veteranul Vartan". El a fost întâi plăpumar, dar, din cauza rănilor de război n-a mai putut continua această meserie şi s-a apucat de comerţul cu coloniale. Delicatese şi coloniale. O băcănie, asta era „Veteranul Vartan".

Cum era Constanţa la sfârşitul anilor '30?

Cartierul în care m-am născut şi am copilărit era în mijlocul unei multitudini de naţionalităţi. Eram români, evrei, armeni, turci, ţigani, greci, nemţi, chiar erau şi două familii de elveţieni. Au plecat pe rând, mai întâi evreii, apoi grecii, armenii. După război, s-au împuţinat florile din această grădină multinaţională şi multicoloră.

V-au rămas în memorie momentele din război?

Am amintirea unei nopţi extrem de spectaculoase, de la începutul războiului. Ruşii probabil că aveau baze aeriere pe malul mării, dincolo, la Odessa. A fost o luptă aeriană, ţin minte că am stat cu părinţii mei până noaptea târziu să ne uităm pe cer cum se încrucişau proiectilele avioanelor aflate deasupra mării, în luptă.

Artificii!

Fiind copil, părea un foc de artificii spectaculos! Mai târziu, au început însă să apară şi case îndoliate în cartier din cauza războiului din Răsărit. Odată cu apropierea frontului de România, în primăvara lui '44, au început să apară chiar tranşee în cartier. Apoi, un an şcolar a fost redus la jumătate! Constanţa a fost ţinta foarte multor incursiuni aeriene. Nu numai Ploieştiul, pentru petrol, să ştiţi! Şi Constanţa, din cauza portului!

4 mai 1939, Vartan Arachelian alături de părinţi şi bunica din partea mamei  Fotografii: arhiva personală

A fost afectată, în mod direct, familia în timpul acestor raiduri?

Nu, dar cea mai grea perioadă din copilăria mea a fost marcată de cei doi ani de foamete de după război. Acela a fost războiul nostru, de fapt. În Constanţa au venit refugiaţi din Moldova, căţăraţi pe vagoane. Un pumn de porumb din port dacă ajungea la unul dintre ei era mană cerească. Era o foamete cumplită! Au venit chiar vapoare americane cu ajutoare pentru înfometaţii din România, le-am văzut cu toţii acolo, dar regimul comunist de ocupaţie sovietică a refuzat ajutoarele.

Bunicul era negustor, tatăl la fel, n-aveaţi origine sănătoasă. Aţi avut probleme după război?

Toată pegra societăţii constănţene a intrat în partidul comunist. Începuseră controale făcute de nişte ­neica-nimeni, până mai ieri cataroşii şi cerşetorii cartierului. Înainte de a termina şcoala tehnică pe care am urmat-o, tatăl meu a murit, bolnav de „inimă rea". L-au obligat să închidă prăvălia, era controlat de astfel de persoane, îi era din ce în ce mai greu. Avea 45 de ani când a murit. Vedeţi, minoritarii etnici au un simţ mai acut al schimbărilor care se petrec în societate. Au în genele lor experienţele pe care le-au trăit generaţii la rând şi au devenit extrem de sensibili la astfel de schimbări. După ce am rămas orfan, a trebuit să întrerup cursurile. Aveam doi fraţi mai mici, era mama singură, trebuia să-mi câştig existenţa. Am lucrat ca muncitor pe un şantier la Cernavodă.

Vă era frică de ceva pe atunci?

Eram adolescent şi dimineaţa, spre zori, se auzea motorul unei maşini care venea şi îi ridica pe duşmanii regimului. Am trăit cu spaima aceasta toată adolescenţa mea. Anii aceia ai „obsedantului deceniu", cum spune Marin Preda, i-am trăit din plin. Era o frică inoculată în sufletele noastre, a intrat în sângele nostru. Ca să nu mai vorbesc despre ce s-a întâmplat cu reforma învăţământului. Eram deja în primul an de gimnaziu la Liceul Comercial şi, la ora de religie, un preot m-a dat afară din casă, împreună cu un alt coleg turc, spunând că noi nu suntem creştini!

Cum s-a schimbat Constanţa în aceşti ani?

S-a schimbat în foarte rău Constanţa în anii '80 şi în anii de după Revoluţie. Îmi amintesc de nopţile de groază, din comunism, când trebuia să mă duc la mama mea. Era o beznă teribilă şi la câte-un colţ de stradă vedeai câte-un miliţian care păzea câţiva inşi care jucau barbut. Oricum, Constanţa a avut arareori şansa unor gospodari în administraţie. 

"Primul 1 mai, în 1945, a fost o mare sărbătoare în Constanţa. Am văzut o defilare a cadrelor care arăta că lumea aştepta să se bucure de libertate. ''

"Am fost un copil care avea o libertate deosebită din partea părinţilor. Nu era o familie riguroasă, iar noi ştiam tot, pentru că eram copiii maidanelor! Cred că ne-am maturizat destul de repede. ''

„Dacă vă place să credeţi că sunt monarhist..."

Părinţii erau monarhişti?

N-aş putea spune. Politică nu cred că din familie am învăţat, ci, mai degrabă, urmărind titlurile ziarului „Universul", la care erau abonaţi părinţii. Aşa am învăţat eu să citesc şi, oricât de mic ai fi, nu se poate ca morbul politicii să nu te aprindă.

29 septembrie 1944, Vartan Arachelian (dreapta), alături de părinţii, fratele şi sora sa

Dumneavoastră sunteţi monarhist?

Nu ştiu cum s-a lipit această etichetă, dar cred că oricare om care cunoaşte istoria Românei trebuie să aibă în el o câtime de monarhism, pentru că monarhiei îi datorăm modernizarea şi europenizarea României. Sigur, am fost primul care a făcut un reportaj şi un interviu cu Regele Mihai. De aici, probabil, mi se trage.

Era primul interviu cu Regele Mihai după Revoluţie...

Aveam câteva prejudecăţi despre Rege. Credeam că ajunsese la un pact cu regimul comunist - văd că se mai spune şi astăzi treaba asta - ca să primească o pensie viageră. N-avea să fie aşa. Când l-am cunoscut, mi-am dat seama că este un introvertit, un timid. Pe măsură ce vorbea şi stăteai în preajma lui, îţi dădeai seama că este un om foarte charismatic, cu o judecată dreaptă, care ştie să-şi cântărească gândurile şi cuvintele. Totodată, am fost primul care a avertizat de starea jalnică în care se află rămăşiţele fostului suveran Carol al II-lea, pe care, în 1998, le-am văzut într-o mănăstire aflată în partea veche a oraşului Lisabona. Acolo erau expuşi unii dintre regii Portugaliei, iar paracliserul care ne-a condus ne-a spus că, până la Revoluţie, Carol al II-lea era expus în aceeaşi sală cu ceilalţi regi, dar, pentru că nimeni din România nu a venit să se intereseze de soarta rămăşiţelor pământeşti, le-au pus într-o debara. Erau două coşciuge, al său şi al Elenei Lupescu, aşezate unul peste celălalt, învelite într-un tricolor decolorat, pătat de muşte. Nimeni nu era interesat de repatrierea rămăşiţelor după '89. Mă rog, dacă vă place să credeţi că sunt monarhist, haideţi să zicem asta, dar credeţi că mai are vreun viitor monarhia în România? Sunteţi tânăr, vă întreb pe dumneavoastră.

E greu...

Când zici că eşti monarhist, înseamnă că te baţi pentru ideea ca republica să fie înlocuită de monarhie. Eu cred că e un joc politic pierdut de mult timp. Nu mai are miză astăzi în România. Plus că a apărut această ramură a lui Mircea Lambrino. Când Mircea Lambrino a venit în România, prinţul Paul nici măcar nu ştia! Îmi pare foarte rău pentru Regele Mihai, acest personaj tragic al istoriei noastre.

Realitatea politică şi convingerile dumneavoastră deopotrivă erau uşor diferite la începutul anilor '90...

Atunci era o alternativă la FSN şi la Ion Iliescu, dar societatea românească nu a vrut să aleagă asta. Lucrurile grave încep de atunci, de când România a făcut această alegere, FSN. Inclusiv preşedinţia lui Emil Constantinescu nu a adus nimic care să lămurească lucrurile cu privire la rolul monarhiei în istoria românească. Dimpotrivă, Emil Constantinescu s-a comportat impardonabil cu Regele Mihai! Astea sunt realităţile noastre politice, trebuie să le privim în faţă.

2001, la finalul unui interviu cu Regele Mihai

„M-am bucurat când am intrat în Partid"

„Weekend Adevărul": Aţi făcut Facultatea de Limba şi Literatura Română, deşi voiaţi să faceţi jurnalism...

Vartan Arachelian: În 1958, cu doi ani înainte de a intra la această facultate, m-am înscris la Filosofie, unde se afla secţia de Jurnalism. Am intrat, dar în noiembrie am fost dat afară - riscând să fiu dat pe mâna procuraturii pentru fals în acte! - pentru că făcusem o declaraţie incorectă în dosarul de admitere. După ce i-au închis prăvălia, tatăl meu a lucrat ca muncitor manipulant. Eu aşa l-am trecut în dosar, numai că trebuia să scriu ce-a fost înainte de 23 august. Asta era o infracţiune.

În '60 cum aţi intrat la facultate?

Profesorul Teodor Bugnariu, ginerele lui Lucian Blaga, m-a chemat la Rectorat şi mi-a spus că mi-a transferat dosarul la Facultatea de Limbă şi Literatură Română.

După facultate, aţi lucrat la „Scînteia Tineretului". Cum se făcea presă în anii '60?

La „Scânteia Tineretului", unde am vrut mereu să lucrez, erau foarte mulţi tineri scriitori. Erau Radu Cosaşu, Ion Băieşu, Fănuş Neagu, Teodor Mazilu, era o pepinieră de scriitori.

Cum era Fănuş Neagu?

El mi-a dat recomadarea să intru în Uniunea Scriitorilor. Era un tip extrem de sociabil, o plăcere să fii în preajma lui. Aparent, din prevederile astea partinice, nu lua nimic în serios. Era slobod la gură, iar chestia asta îi dădea o alură specială. A fost cea mai frumoasă perioadă gazetărească. Din cauza unor împrejurări nefericite am fost dus, aproape obligatoriu, la Televiziune.

Ce împrejurări?

A fost un scandal extraprofesional în care am fost şi eu implicat..

Despre ce e vorba?

Păi despre ce să fie vorba? Că tot vorbim de monarhism şi de monarhie: în aprilie '69, în ajun de 1 mai, ne-am întâlnit câţiva colegi la un restaurant în Piaţa Palatului. Eram după o zi lungă de făcut gazetărie, era numărul festiv de 1 mai care trebuia terminat. Când am ajuns eu, puţin mai târziu decât colegii mei, Mihai Călin, Ilie Purcaru, Ion Andreiţă, ei erau cu capsa pusă. Alături de ei, un grup de turişti sovietici. Au început să cânte tot felul de cântece: „Lili Marleen", dar şi „Trăiască Regele", mărturisesc că şi ceva legionar. Eu n-am cântat, că nu băusem încă nimic. Pe moment, chestiunea a trecut neobservată, dar am fost puşi sub urmărire timp de un an. După ce s-au lămurit că eram doar nişte cheflii, au venit sancţiunile de partid. Domnul Iliescu, care era atunci ministrul Tineretului şi prim-secretar al UTC, a zis că eu sunt cel mai vinovat, pentru că se ştie că eu nu beau şi trebuia să mă ridic şi să-i dau o pereche de palme lui Ilie  Purcaru. „Cum să-i dau eu palme tovarăşului Purcaru, pentru care am un respect special ca profesionist?", am zis. E, asta a fost. Mi s-a ridicat dreptul de semnătură, a fost un vot de blam cu avertisment, cât pe-aici să devin un disident.

Alături de ţărănistul Ion Raţiu

Aţi fost transferat, deci, la Televiziune...

Într-o perioadă foarte proastă, pentru că Partidul îşi dăduse seama că Televiziunea este un instrument de propagandă extraordinar. Sigur, ideologia asta a păstruns încetul cu încetul, mai întâi din redacţia de ştiri, de la „Telejurnal", şi, uşor-uşor, s-a întins ca o balegă în toată Televiziunea. Am văzut că apare că am fost director adjunct în Televiziune, dar nu-i adevărat, e o greşeală. Am fost dat afară din Televiziune în 1983, pentru câteva luni. Doar la intervenţia lui Adrian Păunescu, la un congres de la Mangalia, s-a revenit asupra acestei hotărâri.

Păunescu, ziarist?

Cred că, prin jurnalism, în bună măsură, el plătea un preţ dictatorului ca să poată să aibă o foarte mare libertate de acţiune. Pe de altă parte, era şi un mare ziarist, pentru că a făcut din „Flacăra" o revistă extraordinară. Bunăoară, ajunsese la un tiraj de un milion de exemplare! O revistă cu tirajul acesta înseamnă ceva. În plus, redactorii pe care-i avea angajaţi aveau toţi probleme de dosar. Era singura redacţie în care se putea intra fără să te conducă cineva, cum se întâmpla la Casa Scînteii, unde redacţiile erau gardate de securişti, de uşieri cu grade nevăzute.

S-a întâmplat să vă fie refuzat vreun material jurnalistic din raţiuni politice?

Era greu să faci subiecte care să nu placă din punct de vedere al tematicii, pentru că se făcea planul de emisiuni chiar cu o lună înainte.

Dar existau constrângeri la întocmirea acestui plan?

Trebuia aprobat de redactorul-şef, apoi de vicepreşedintele de resort al Radioteleviziunii şi apoi ajungeai cu emisiunea făcută la vizionare. Acolo, evident, erau tăiate scene. „De ce n-ai spus nimic şi despre Tovarăşa, se poate?" Trebuia să spui ceva şi de Tovarăşa. Dacă nu făceai toate astea, nu ajungeai pe post cu emisiunea. Era un fel de complicitate. Ştiai şi tu, ştia şi celălalt că e ceva de pomană, dar era Tovarăşu' acolo care trebuia să vadă că îl iubim.

Era un compromis...

Cădeai la învoială. Grav era însă atunci când se petreceau zilele onomastice ale Tovarăşilor. Atunci se spuneau la tâmpenii... Erau nişte zei, iar noi aveam şansa de a trăi alături de ei. Parcă eram un popor asiatic. Sigur că toţi am contribuit, fiecare după puterea de a rezista sau de a nu rezista. Am scăpat odată să fac o emisiune omagială spunând că lumea mă ştie cu anchete sociale.

Vartan Arachelian, cu primii doi preşedinţi ai României postdecembriste, în 1996, după cea de-a doua confruntare televizată

Ca gazetar în anii '60, trebuia să fiţi membru de partid...

Eu m-am şi bucurat când am intrat în Partid, în 1966. M-am bucurat pentru că aveam un alt statut ca jurnalist, credeam că regimul comunist poate să ridice România, prin dictatura aceea de dezvoltare, la un standard potrivit.

Aţi fost, aşadar, atras de ideologia comunistă.

Bineînţeles că am fost atras, în tinereţea mea, sigur că da. Îmi pare rău că trebuie să spun acum că nostalgia unora după după comunism nu este gratuită, nu este fără fundament. Să ne gândim ce a făcut regimul comunist din punct de vedere al interesului public în 20 de ani şi ce am făcut noi în ultimii 22 de ani. Încep să cred că nu e de pomană această nostalgie. Asta nu înseamnă însă că sunt de acord cu ce am făcut, spre deosebire de alţii care vor să-şi apere trecutul. Îmi dau seama şi îmi recunosc compromisurile, compromisuri grave, care mi-au fost reproşate chiar de soţia mea. Dar să trăieşti în libertate, aşa cum s-a întâmplat după Revoluţie, şi să nu spui ce gândeşti, mi se părea criminal. Din punctul ăsta de vedere, mă simt recuperat.

Ce vă reproşa soţia?

Îmi spunea adesea „Las-o mai uşor cu Ceauşescu!".  Într-adevăr, erau lucruri pe care erai obligat să le faci, mai ales în anii '80, după ce am fost dat afară din Televiziune şi nu aveam nicio altă perspectivă. Era doar asta, de a pune capul între umeri şi de a încerca să mergi mai departe. De aceea, pentru mine, decembrie 1989 a fost ca o izbăvire. 

"După aprilie '64, România căpătase o altă orientare, e o poveste întreagă care anunţ de fapt dictatura de dezvoltare de care am avut parte o bună perioadă de timp - cu o rată de creştere extrem de ridicată, după Japonia!''

Arachelian faţă cu internetul

L-aţi promovat, după Revoluţie, pe Petre Ţuţea...

Am avut mari emoţii cu acel interviu. Mă gândeam că publicul românesc va repudia o astfel de personalitate din cauza aspectului fizic pe care-l avea. L-am adus la Televiziune într-o perioadă când era obosit după ani de puşcărie, după foametea în care trăia, după ruinarea biologică la care suntem supuşi toţi de la o anumită vârstă. Felul lui cu totul şi cu totul neobişnuit de a vorbi despre el, despre lume, despre religie, despre istorie a fost însă o încântare. Avea o charismă cu totul şi cu totul specială. Era vocaţia lui, avea geniul oralităţii. Orice spunea el, chiar dacă spunea o banalitate, aveai impresia că e ceva revelatoriu.

Cum s-a pus pe picioare televiziunea SOTI?

Povestea cu SOTI a început din Piaţa Universităţii, a fost ultima revendicare a greviştilor foamei de acolo. A durat, totuşi, până în decembrie 1991 înfiinţarea ei. Americanii ne-au ajutat cu un grant de 300.000 de dolari ca să ne punem în mişcare. Am format o echipă de oameni mai mult sau mai puţin profesionişti, erau tineri. Cum este Andreea Esca.

Cum priviţi presa scrisă acum?

Este o perioadă extrem de dinamică în presă, e greu să te pronunţi. Sigur, sunt foarte mulţi care critică presa care este, dar totdeauna a fost criticată. Mie îmi place, mi se pare colorată, diversă, e plină de neprevăzut. Sigur, transmite o altă imagine decât cea reală.

Era mai riguroasă înainte de '89?

Mai riguroasă, dar încorsetată de raţiuni politice. Asta nu înseamnă că nu avea dreptul la adevăr, dar era mai riguroasă din punct de vedere al verificării informaţiilor pe care le transmitea, repet, în rigorile pe care le impunea încătuşarea ideologică a gazetarului de atunci. Presa de după Revoluţie a fost extrem de exhuberantă, de explozivă. Cred că o lectură a ei astăzi ar fi un thriller captivant. Era o foame de scenarii, o presă cu totul specială. Dumneavoastră puteţi să scoateţi antologii de acolo, e ceva fantastic. Presa de azi e pauperă mai ales în investigaţii. S-a pierdut foarte mult teren.

E mai puţină substanţă în jurnalismul online?

Da, asta este adevărat, iar presa pierde foarte mult în audienţă în comparaţie cu anii '90. Bine, atunci era o foame nebună de informaţie, mai ales după o perioadă lungă de secetă a gazetăriei independente.

Folosiţi internetul?

Evident! Internetul a lărgit foarte mult spaţiul de manifestare a gazetăriei. Sunt şi oameni care nu sunt de profesie şi care fac gazetărie foarte bună pe blogurile lor, iar presa profesională îi primeşte în paginile ei.

Dispare presa pe hârtie?

S-ar putea ca, odată cu generaţia noastră, a celor care au învăţat pe tăbliţe de ardezie, să dispară şi presa pe hârtie. Cine ştie ce formă va căpăta, până la urmă, jurnalismul? 

CV            

- Jurnalist, de peste 50 de ani
- Numele: Vartan Arachelian
- Data şi locul naşterii: 21 octombrie 1936, Constanţa
- Studiile şi cariera:
- Şi-a început activitatea ca ziarist sportiv la Constanţa.
- A absolvit Facultatea de Limba şi Literatura Română în Bucureşti în 1965.
- Până în 1970 a lucrat ca ziarist de investigaţii şi publicist-comentator la ziarul „Scînteia tineretului".
- Începând din anul 1970 s-a angajat la Televiziunea Română, fiind autor de reportaje şi anchete în emisiuni precum „Ancheta TV", „Instantanee" sau „Reportaj". După Revoluţie, a devenit mai cunoscut datorită seriei de emisiuni „Cuvântul care zideşte" şi „În faţa dumneavoastră".
- Din 1991 a fost directorul primului post TV independent din România, SOTI.
- A publicat 11 volume, printre care „Mărturisiri. Corneliu Coposu în dialog cu Vartan Arachelian", „În faţa Dumneavoastră. Revoluţia şi personajele sale", „Siruni, odiseea unui proscris" sau „Numele şi umbră".
- Locuieşte în:  Bucureşti

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: