Vânătorul/d.c, despre amintirea primului şi ultimului Crăciun magic
0În memoria C.M., dar şi a tinerei studente la jurnalistică Francesca Belea, care, în prima zi de studenţie, în prima zi din octombrie şi la doar trei zile după ce împlinise 19 ani, a fost ucisă şi ea de inconstienţa unui beţiv urcat la volan. Uneori, tragediile ale căror circumstanţe şi drame sunt aproape identice cu cele trăite de câţiva dintre noi, cu mulţi ani în urmă sau mai recent, ne şochează pur şi simplu, iar amintirile ne copleşesc.
La fel şi revolta. E momentul în care ne întrebăm trişti şi aproape resemnaţi, cum de viaţa, Divinitatea ce veghează asupra ei, poate fi atât de nedreaptă. Mă îndoiesc că cineva ne poate oferi răspunsul, care să ne facă să uităm o dată pentru totdeauna propriile pătimiri.
„Scumpule, hai să-l luăm pe ăsta! La cât e el de micuţ, nu-l mai cumpără nimeni, mai ales acum în ultima zi! Ce dacă-i aşa mititel? N-are voie să se bucure şi el de câteva globuri, steluţe şi vreo 3-4 bomboane?”
Zâmbeam, deşi ştiam că vorbeşte serios. Numai ea putea să aleagă în ajunul Crăciunului cel mai mic brad, dintre zecile care erau în ţarc. La fel făcuse şi luna trecută. Mersesem la Ionică să-şi aleagă un pisicuţ. Îi fătase mai demult pisica, puii se făcuseră mărişori şi le căuta „masă şi cazare decentă”, pe la prieteni! Ea îl alesese pe cel mai plăpând. Pe cel mai slab, mai mic şi mai prăpădit! Mă pregăteam să..protestez şi eu un pic, când, venind cu pisoiul mai aproape de mine, îmi zise „Uite la el cât e de pricăjit, saracu'. Scumpule, îl luăm pe ăsta? Mi-e aşa milă de el!” Ce-aş mai fi putut zice, când ea alegea cu sufletul şi nu cu ochii? L-am luat, iar într-o luna se făcu rotunjor şi frumos că tot ai fi stat să-l priveşti, mai ales atunci când ţinea cu tot dinadinsul să ne demonstreze ce vânător destoinic e el şi, în fugă după mingea de ping pong, dădea cu capul în tot ce-i ieşea în cale.
Primul şi ultimul Crăciun plin de vrajă
Însă atunci, în Ajun, am plătit brăduţul, i-am strâns crenguţele şi le-am legat cu sfoară. Apoi, cu el sub braţ am mers să facem celelalte cumpărături. Nu am fi aşteptat Ajunul pentru asta, dar în ziua aia luasem eu banii. Era a patra oară în două luni. Ceilalţi se duseseră pe chiria garsonierei, pe un televizor alb-negru cumpărat de la un prieten căruia taică-su îi adusese altul color din Irak, un covor, câteva lucruri necesare oricărei fete, bilete de tramvai şi autobuz pentru mersul ei la cursuri, bilete de autobuz pentru mersul meu la şantier, mă rog, era bine că ne ajunseserăm cu banii şi nu ne-am împrumutat de niciun leuţ. Acum aveam să risipim câţiva cu Sărbătoarea Crăciunului, iar asta se vedea pe feţele noastre fericite.
Mergeam din magazin în magazin, zăpada scârţâia sub tălpile noastre - încă de dimineaţă începuse să ningă cu fulgi mari - şi aproape că uitasem cât de prăbuşiţi fuseserăm cu doar vreo două luni jumate în urmă, atunci când Andrei, colegul care ne găzduia gratis, ne-a spus că trebuie să predea casa la municipiu în maxim o lună. Asta pentru că-i venise aprobare să plece în Germania la părinţii lui, rămăşi acolo după un turneu cu orchestra filarmonicii. Mi-aduc aminte şi acum seara aia. Deznădejdea. Remuşcările. Durerea. Lacrimile ei. Şi ale mele.
După ce ne spusese că trebuie să ne găsim altă gazdă, Andrei ieşise, iar eu mă aşezasem la masă şi mâncam în tăcere, străduindu-mă ca ea să nu observe cum mă sugruma disperarea. Eram atât de deznădăjduit şi prins de gânduri, încât abia am auzit-o spunând: „E bună supa mea cu găluşte? A venit mama azi la facultate şi mi-a adus o pungă cu griş, 1 litru de ulei, 5 ouă, un sfert de kg de «nechezol» ca să bem şi noi o cafea dimineaţa şi mi-a dat şi 10 lei. Săraca mama. Dacă o prinde tata, o omoară! Tot ea mi-a spus cum să fac găluştele… şi dacă fac mai multe, nu cred că mai trebuie să dăm bani pe pâine.”
Evident, încerca să se ţină tare, dar o simţeam la fel de demolată ca şi mine. O lacrimă îmi căzu în farfurie şi m-am îngrozit! „Doamne, oare mai căzuseră? Dacă m-a văzut?” Dar nu mă văzuse. Tocmai ieşea din bucătărie. Am lăsat lingura în farfurie. Oricum nu intra mâncarea în mine. Stăteam cu capul în mâini şi mă întrebam „Ce mă fac? Unde mergem? Fără bani, fără nimic”. Mi se pusese un nod în gât şi aproape că nu mai puteam să respir. Am intrat la baie, am închis uşa, am împins zăvorul. Am dat drumul lacrimilor, privindu-mă în oglindă.
„Pe bărbaţii adevăraţi nu-i vede nimeni plângând. Să ţii minte asta”,îmi spusese în copilărie bunica, care mă crescuse.
Şi uite că plângeam. Lăcrimam icnit, gândindu-mă la ea, la „lumina ochilor mei”. O iubeam atât de mult, încât aş fi murit oricând pentru ea. Numai să-mi fi cerut asta şi nu aş fi stat pe gânduri. Dar numai iubirea, oricât de uriaşă ar fi, nu-mi ajungea să o fericesc pe cât ar fi meritat o Minune de fată. Chiar asta era, o Minune. Iar eu nu eram în stare să-i ofer nici măcar un acoperiş deasupra capului sau mâncare pe săturate.
Slăbise aşa de mult. Mâncam puţin şi mai mergeam şi pe jos la cursuri, să economisim bani. Şi eu slăbisem, dar nu-mi păsa de mine.
„Doamne ia-mă! De ce m-ai lăsat să fac asta? Avea de toate acasă. De ce, Doamne, nu mi-ai dat puterea să zic «nu» atunci când m-a strâns în braţe şi, plângând la fel de icnit ca mine acum, mi-a spus printre suspine «Scumpule, eu nu mai pot trăi fără tine şi cu teama că… Merg cu tine oriunde, nu am nevoie de nimic! Doar de tine. Nu mai pot trăi aşa. Asta nu-i viaţă. Ajunge cât ne ferim şi stăm despărţiţi! Avem şi noi vieţile noastre. De ce să le trăim doar ca să-i facem fericiţi numai pe alţii?». Cum de ne pot înmuia lacrimile femeii iubite într-atât de mult, încât să nu ne mai pese de nimic? Nici măcar de ea. De riscurile unei vieţi nesigure şi neîndestulate la care o expuneam. Ne dă oare dreptul iubirea să-i facem asta? Unde mi-a fost mintea?” Apoi, m-am oprit. Mi-am şters ochii, am dat cu apă pe ei, m-am privit încă o dată în oglindă. „Gata omule, destul. O iubeşti, fă ceea ce trebuie!”.
Am ieşit din baie şi am găsit-o în bucătărie, mestecând în ibric: „Scumpule, am făcut o cafea, aşa mai slăbuţă. Vrei?” Am vrut. Apoi, am tras-o spre mine, am aşezat-o pe genunchi, am mângâiat-o şi i-am zis. „Mâine, tu Lumina ochilor mei mergi singură la şcoală. Eu mă duc să-mi caut serviciu”. Nu mi-a venit a crede, i-am spus-o atât de liniştit, de calm, de parcă nu trecusem cu 10 minute înainte prin prima mare furtună a vieţii şi conştiinţei mele.
Ea uitase de cafea, căzuse pe gânduri şi parcă se lăsa din ce în ce mai grea pe genunchiul meu! Plângea. Nu tremura, nu mişca, nu suspina. Doar lăcrima. O ţineam în braţe şi aproape că nici nu mai respiram. Nici ea şi nici eu. Am stat aşa îmbrăţişaţi, tăcuţi, cu obajii lipiţi şi umeziţi de lacrimile ei, preţ de câteva minute, până m-a întrebat şoptit: „Şi cu şcoala, scumpule, cum faci..?”. „Văd eu, iubito. Poate mă trec la seral. O rezolvăm şi pe asta. Crede-mă. Ai încredere în mine. Te rog eu. Nu mai plânge. Te implor, nu-ţi mai fă griji. Ne va fi bine, ţi-o jur! Ai să vezi!”. M-a îmbrăţişat iar. Apoi, se ridică în picioare, se puse în faţa mea cu mâinile în şolduri şi chichotind, chicotind însă (of, Doamne Dumezeule!), cu ochii încă în lacrimi, îmi zise: „Hi..hi! Auzi la domnu'! Cică « ai încredere în mine! » Da' când m-am oferit să mă las răpită de-acasă, n-am avut încredere în tine? Că pe baza ta… Dom'le, ce ţi-e şi cu bărbaţii ăştia! Dacă n-am fi noi femeile, nici n-ar şti pe ce lume trăiesc!” Voia să braveze. Însă, cu lacrimi curgându-i pe obraz, nu-i prea reuşea. Iar eu, deşi cătrănit încă, o sorbeam din priviri şi mă minunam cât de frumoasă e, chiar şi aşa, supărată şi plânsă. În noaptea aia ne-am iubit şi ne-am mângâiat atât de mult şi-atât de pătimaş, de parcă zorii nu ne-ar fi adus un nou răsărit şi un nou început, ci sfârşitul unei lumi pe care nu o vom mai întâlni niciodată. Într-un fel, aşa a şi fost.
Trecuseră însă două luni şi ceva de atunci şi în ajunul Crăciunului, primul nostru Crăciun împreună, noi doi şi brăduţul nostru intram din magazin în magazin după globuri, bomboane de brad, alimente, suc şi câte şi mai câte. Între timp stabileam cam ce bunătăţuri vom găti după ce împodobim braduţul. La un moment dat, în drum spre casă, părându-mi-se că tremură, am întrebat-o „Ţi-e frig iubito?”. „Hă..hă..hă..! De unde ai mai scos-o şi pe asta, scumpule?”, îmi răspunse zguduindu-se de râs. „Păi, parcă tremuri”. „Păi, şi tu crezi că tremur de frig? Tremur de bucurie, scumpule. Sau de fericire. Că nici eu nu mai ştiu. Şi de nerăbdare că abia aştept să ajungem acasă cu toate cumpărăturile astea, să împodobim braduţul şi să ne apucăm de făcut mâncare amândoi! Ce-ai vrea să gătim pentru început ?”. M-am oprit de parcă aş fi vrut să mă „concentrez”. S-a oprit şi ea. Am privit-o în ochi şi, zâmbind, i-am răspuns: supă cu găluşte! I s-au umezit ochii brusc, a lăsat sacoşele jos în zăpada, le-am lăsat şi eu, m-a îmbrăţişat de parcă ar fi vrut să mă frângă şi imediat, mangaindu-mi faţă, îmi spuse: „Doamne, scumpule, să ştii că te-am văzut atunci, atunci când îţi cădeau lacrimile în farfurie. Am crezut că înebunesc de durere. Ştiam că la mine te gândeai. Am fugit în dormitor şi m-am înfundat de plâns. Mă simţeam aşa de vinovată. Mi se rupea inima de tine. Sufereai mult din cauza mea şi d-aia lăcrimai. Scumpule, o mie de ani de-aş mai trăi şi tot nu mi-ar ajunge să te iubesc!” Culmea e că eu gândeam că ea e cea care merită să fie iubită o mie de ani! Chiar era lumina ochilor mei. Fără ea aş fi fost ca un orb rătăcind prin viaţă!
Când mai aveam puţin până acasă, am căzut amândoi de acord că primul nostru brăduţ, pe lângă globuri, steluţe şi bomboane în staniol, merită un sacrificiu finaciar în plus şi i-am cumpărat o instalaţie electrică cu beculeţe colorate. Acasă, după ce am împodobit amândoi brăduţul sub privirile curioase ale lui Gin motănelul, acesta a considerat că trebuie să-i probeze în forţă stabilitatea, drept pentru care, aşa micuţ şi burduhos, a făcut vreo câteva salturi printre crengile lui, salturi cam nedemne pentru un pisic, asta în timp ce noi doi ne prăpădeam de râs, văzându-l cum cădea!
„Scumpule, cred că pisicuţul nostru e deosebit de toţi pisicii din lume! Gin e ultraspecial, ca să zic aşa.” Mă pufni râsul şi-o întrebai „De ce?”. „Păi, tu nu ştii, scumpule, că pisicii cad mereu în picioare?” - mă făcu curios. „Da, iubito, şi?”. „Păi tu nu-l vezi pe-al nostru cum cade numai în cap? Mai bine-i luăm cadou o cască de pompier decât soricelul ăla de cauciuc.” Ne-am hlizit ca doi copii, mai ales că Gin insista să ne convingă de faptul că orice pisic e, aşa, un fel de tigru ceva mai mic.
Apoi, în timp ce eram în bucătărie şi ne pregăteam să băgăm friptura la cuptor, urmând ca după să învelim sarmale, surpriză! Au apărut prietenii noştri (am aflat ulterior că „se vorbiseră”), fiecare aducându-ne tot felul de bunătăţuri!
Discuţiile au început cu miştocăreala de rigoare „Băi fazane, încă nu s-a săturat fata asta de un prăpădit ca tine?” sau „Băi proletaru', mai ţii minte când ţi-am zis că-i gata cu şcoala cu o fată faină ca asta? Ai văzut c-am avut dreptate?”. Deşi Ionică voia să pară vesel, ştiam, însă, că o spune cu amărăciune duioasă. Fusesem colegi începând din clasa a V-a până în urmă cu 2 luni şi ceva.
Am mâncat, ne-am alintat cu vin de ţară şi am glumit până în miez de noapte! Fetele au vrut s-o ajute la spălatul vaselor, dar ea, fudulă nevoie mare, le-a tăiat-o din scurt „Don'soarelor, până aici! Să nu vă prind că v-atingeţi de farfuriile mele de femeie aproximativ măritată. Trebuie să-l conving pe domnu' (şi arată înspre mine) de calităţile mele de gospodină! Măritaţi-vă şi voi, aşa cât de cât, dacă vreţi să trăiţi sublimul vieţii în doi, spălând oalele şi farfuriile conjugale, clar?”. „Iaca na (îi zise Iulia), numai farfurii curate, ordine şi disciplină are domnu' în cap, când sunteţi singuri! Aşa-i?”. Au râs cu toţii şi am primit şi câteva ghionturi în coaste, cât se poate de aluzive. Dar chiar aşa a fost.
După ce ei au plecat, am spălat vasele şi am lăsat totul bec, apoi am închis luminile, ne-am aşezat pe covor şi am privit amândoi (fiecare căzut în gândurile lui), cât de frumos clipeau beculeţele în braduţul nostru, cu Gin adormit chiar sub crenguţele lui! În aceea mică feerie, mica feerie a primului nostru Crăciun împreună, feerie doar a noastră, o auzii şoptind de parcă i-ar fi fost teamă să nu dispară Vraja „Scumpule, ştii la ce mă gândeam? Cred că acest Crăciun va rămâne cel mai frumos din viaţa noastră. Tu ce zici?”. Ce-aş mai fi putut să zic, iubito? Chiar aşa a rămas! Cel mai frumos! Primul şi ultimul, plin de Vrajă. Chiar tu erai Vraja, iubito! Tu erai Minunea. Tu erai Patima! Sublimul care încă răscoleşte. Erai Iubirea unică şi irepetabilă datorită căreia vezi bine că încă pătimesc. Acel Crăciun a fost doar o altă sărbătoare a ei, a ta şi-a neuitării.
Şi voi pune şi anul ăsta în brad globul cel mare şi galben, pe care tu, iubito, tu cu mâna ta ce ştia să mângaie precum aripa unui înger, ai scris atunci cu carioca neagră - Doamne, înger al meu, de ce tocmai neagră?: „Gin şi A., vă iubesc! Crăciun fericit! 198..”
În fiecare an, iubita mea,
Chiar de Crăciun, dac-aş putea,
Ţi-as dărui strălucitoare stele.
Să-mpodobeşti cu ele
Doar ale tale mâini ce ştiu atât de bine
Să mângâie iubind, durerea-mi s-o aline.
Text semnat de comentatorul Vânătorul/D.C.
Citiţi şi:
Se încarcă comentariile...
