Un nou model de servire în restaurante apare în Bucureşti

Nu mă duc la restaurant fără să fac o rezervare, drumurile în Bucureşti sunt lungi şi înghiţitoare de timp, şi dacă faci jumătate de ceas şi afli că ai ajuns degeaba, că nu mai au locuri, e închis sau cine ştie ce alt motiv pentru care nu poţi mânca acolo, o altă jumătate de ceas până la următorul îţi poate rata un prânz sau o cină.

Sun la un restaurant din Bucureştiul vechi, în centru, tocmai au deschis acolo un boutique hotel de lux. În poze arată ca în filme. Şi fac eu o rezervare la restaurantul lor care ne promitea o masă romantică şi memorabilă. Sigur că da, două persoane, ora treisprezece, vă aşteptam cu drag!

Ajungem noi la treisprezece zero-zero, pentru că suntem oameni de afaceri şi ne socotim cu grijă minutele. Hotelul arată exact ca în poze, într-adevăr, şi pozele arătau ca din filme. O mare casă boierească, restaurată până în cel mai mic detaliu, o adevărată operă de artă.

Ne preia un chelner, foarte stresat şi fâstâcit, se vedea că voia să ne spună ceva, dar nu prea-şi găsea cuvintele. Aaaa, ştiţi, bucătarul nostru nu a ajuns, a zis că vine pe la două. Dacă vreţi să-l aşteptaţi, luaţi loc aici, sub copac, vedeţi ce frumos este, vă aduc o limonadă… Am fi stat, pentru că era foarte frumos, într-adevăr, ca în filme, dar ne era şi foame şi ne puseserăm şi alte întâlniri, fără să prevedem că un bucătar ar putea să ne dea programul peste cap. Am mâncat o pizza alături şi ne-am dus înapoi la birou, la muncă… :(

O zi sau două după. Găsim pe Internet o cafenea supermeseriaşă, pe Brezoianu. În poze arată ca în filme, super design, se vedea mâna unor arhitecţi scumpi acolo şi cu acces nelimitat la conturile clienţilor. Nu aveau un meniu lung, însă bine gândit, variat şi consistent. Tzrrr, tzrrr, bună ziua, e deschis, se poate mânca la prânz? Da, sigur, două bucăţi, ora treisprezece, cum te cheamă, aşaaa, gata, s-a făcut, te aşteptăm, frate!

M-a intrigat, abia aşteptam să ajung să îl văd pe fratele de la celălalt capăt al firului, mă gândeam că o fi vreun fost coleg de liceu, de facultate, m-o fi recunoscut după nume. Ajungem acolo la treisprezece zero-zero, desigur. Ne întâmpină un băiat slăbănog, cu un cercel într-o ureche şi cu al doilea în nas, nu o fi nimerit a doua ureche din prima şi nu a fost atent unde-l pune, cu tatuaje, părul strâns în coc, în jurul unei vergele de lemn. Am dedus că nu fuseserăm colegi de liceu sau de facultate… Voi aţi sunat să faceţi rezervare, nu? Ştiam eu, aici nu sună nimenea să facă rezervare, m-am gândit eu că tre' să fie nişte ciudaţi, sau că voiau unii să facă caterincă… glumesc, frate, îţi dai seama – şi îmi dă un ghiont prietenesc, complice. Frate, dar avem o problemă, să ştii! Ahaaaa, nu cumva bucătarul a anunţat că vine la ora două? Aaaa, nu, nu a venit frate, te-ai prins, dar nici nu a anunţat când vine. L-am sunat când am văzut că se face unu, dar nu răspunde. Dar să ştiţi că seară vine, vă garantez eu, sută-n mie! La noi e plin aicea seara, să vezi, frate, ce-i aicea, nu ai loc să te întorci. Şi nu s-a întâmplat vreodată până acuma să nu vină seara, frate… Dar nu vreţi să vă dau o bere?

Dar mi-a părut bine că am ajuns acolo, nu ştiam de locul acela, nu ştiam că sunt atâtea lucruri în Bucureşti despre care merită să scrii. Ne-am despărţit prieteni de noul nostru frate şi am mers alături să mâncăm câte două quiche şi să bem nu ştiu ce energizant nemţesc nou apărut pe piaţă. O să ne ducem seara la fraţii noştri, la un moment dat, cu siguranţă…

Altă zi, alt telefon. Restaurant pe la Piaţa Rosetti, super cool, boem, cu stil, meniu mişto. Alo, aveţi bucătar, aveţi mâncare? Putem veni şi noi la unu să mâncăm? Sigur, haideţi! Ajungem noi în vreo jumătate de ceas de la Aviatorilor până în Hristo Botev. Intrăm în curte, intrăm în casă, nimeni. Mergem la etaj, nimeni. Casa arată într-un mare fel, într-adevăr, ca în poze şi pozele ca în filme, super mişto. Coborâm din nou în curte, şi pe terasă, într-un colţ, zărim ceva mişcând. Ne apropiem şi vedem o făptură mărunţică, blondă, cu pantaloni scurţi. A tresărit când ne-a văzut lângă ea, era foarte absorbită de nu ştiu ce joc pe telefon şi s-a speriat, săraca. Am liniştit-o şi am întrebat-o dacă e de-a casei. Nu, eu o aştept pe Getuta, dar să ştiţi că nu e nimenea aicea, cred că tre' să vină. Dar am vorbit cu cineva la telefon, am anunţat că venim, zic eu. Da, cred că aţi vorbit cu Gelu, dar era pe mobilul lui, nu de aicea a răspuns. Dar or să vină, aşteptaţi-i, aseară a fost concert până târziu, sunt şi ei osteniţi, şi în seara asta e din nou…

Dar ne-a părut bine că am ajuns acolo, nu ştiam de locul acela, nu ştiam că sunt atâtea lucruri în Bucureşti despre care merită să scrii. Am mâncat sandvişuri de la un fast-food de peste drum şi înapoi la muncă, altă jumătate de ceas până la Aviatorilor. Dar a meritat, după cum am spus.

Dar faza cea mai tare a fost în Regie. Acolo mi-a făcut secretara rezervarea cu o zi înainte. Restaurant vechi, mare, cunoscut. Ajungem noi la treisprezece, cum am promis. Terasa aproape plină. Stăm ce stăm, să vedem încotro s-o luăm, şi apare o fată cu nişte farfurii murdare în braţe, se îndrepta spre bucătărie, sau aşa ceva. Vă rog, unde ne putem aşeza şi noi? Aaaa, nu mă întrebaţi pe mine, nu ştiu, eu sunt clientă! Ooops! Mii de scuze, domnişoară, vă rog să mă iertaţi! Apoi, în sens invers, apare un chelner cu două farfurii în braţe şi cu o halbă de bere. Vă rog, unde ne putem aşeza şi noi? Aaaa, nu mă întrebaţi pe mine, nu ştiu, eu sunt client! Ooops! Aoleu, mii de scuze, vă rog să mă iertaţi!

M-am uitat bine în jur să încerc să vă dacă nu or fi vreunii cu camerele ascunse, cine ştie pe unde. Între timp, alţi chelneri şi chelneriţe (aşa credeam eu atunci) treceau încoace şi încolo cu câte o farfurie sau un pahar în mână.

M-am dus şi eu spre locul înspre care plecau farfuriile goale şi de unde apăreau cele pline. Găsesc un băiat cu tricou, asudat tot, care vorbea cu un bucătar. Vă rog, sunteţi cumva de aici, de la restaurant? Păi nu se vede?, zice el cu spatele. După care se întoarce, se uită la mine de sus până jos, mă măsoară şi încearcă să mă poziţioneze într-o categorie. Nu ştiu la ce concluzie a ajuns, dar s-a gândit că n-ar strica să fie mai precaut. Vă rog să mă iertaţi, îmi zice, sunt ostenit şi nervos, de aia v-am răspuns aşa. Dar ce vi s-a întâmplat? Păi nu vedeţi? Sunt 60 de oameni pe terasă şi sunt singur! Şi în bucătărie tot un singur bucătar avem. Şi să vedeţi ce o să fie deseară! Păi şi de ce sunteţi singur? Păi ceilalţi chelneri nu au vrut să vină azi, vreo trei s-au dus la mare şi m-au sunat de acolo, ceilalţi au zis că ce aia a mea, e Sfânta Maria azi, e zi liberă, nene. Şi bucătarii? Da, a venit unul singur din patru, bine că a venit şi acela… Aha, deci clienţii vin singuri şi-şi iau mâncarea şi băutură de aici, şi aduc farfuriile… Da, i-am rugat eu, cei mai mulţi sunt cunoscuţi, vin mereu la noi, că le place, suntem ca într-o familie, nu se supără. Eu mă duc doar la cei pe care nu i-am mai văzut, dar nici acolo nu fac faţă. Şi văd că şi matale eşti nou la noi, ascultă-mă pe mine, mai bine du-te şi mănâncă în altă parte, dacă ţi-e foame, pentru că în mai puţin de un ceas nu-ţi vine rândul. Sau dacă vrei o bere, asta se rezolvă repede.

Sunt multe restaurante în Regie, m-am descurcat până la urmă, şi nici nu mă grăbeam, era Sfânta Maria în Bucureşti…

Cât am stat să aştept mâncarea la salonul de nunţi la care am ajuns de la ei, am făcut un mic calcul şi mi-a ieşit că toate astea despre care am scris mai sus s-au întâmplat într-o singură săptămână.