Tata ştie multe despre plante. Se întâmplă uneori să ne plimbăm pe o stradă, el să vadă un copac şi să exclame ceva de neînţeles, cum ar fi “Robinia Pseudoacacia”. Nu, nu e vorba de vreun extraterestru, ci pur şi simplu de un banal salcâm, ale cărui flori le mănânc uneori, pe ascuns, pentru că sunt extrem de aromate. Robinia Pseudoacacia însă pare ceva venit din altă lume, ale cărui flori nu vrei să le mai ronţăi, mai ales după ce afli şi alte lucruri despre el, cum ar fi subregnul, încrengătura, clasa, ordinul, familia, genul şi specia! 

Faptul că tata ştie multe despre plante mă va ajuta însă acum, că trebuie să alerg pe câmpuri, prin căldură, şi să găsesc vreo zece buruieni diferite, din aceeaşi familie, pe care nu doar să le identific, ci şi să le culeg cu mare grijă, să le duc acasă, să le presez şi apoi să le lipesc în ierbar. Cred că după ce le lipesc trebuie să le şi desenez, ceea ce e la fel de amuzant, pentru că aşa cum nu mă pricep la plante, nu mă pricep nici la desen.

Eu şi tata suntem momentan în mijlocul câmpului, vedem în depărtare câteva case şi ştim că de acolo începe oraşul. În partea cealaltă, în pustiu, se ascund plantele pe care noi le căutăm, deşi sincer eu habar nu am ce caut, dar mă bazez pe instictele tatălui meu. În acelaşi timp mă chinuie o durere de burtă catastrofală şi nu pot distinge nici măcar o frunză de alta. Mă târăsc uşor speriată, pentru că mi-e groază de insecte şi orice atingere pe picior e un posibil gândac. Îmi spun totuşi la mine-n cap: ce bine că n-am avut de făcut insectar. Aia mai lipsea!

De la un punct al călătoriei noastre încolo, după ce am adunat o parte din plantele pe care le căutam, prind curaj şi mă îndepărtez un pic de tata. Nu sunt o sclifosită, stau la curte şi ştiu că pe lumea asta mai există şi insecte, dar tot mă tem de ele. Nu le vreau în preajma mea şi nu mă pot gândi decât la iarba înaltă în care se ascund. Dar totuşi vântul a început să adie, aşa că mă desprind şi cercetez terenul, în timp ce tata îmi explică ceva despre o plantă care seamănă cu mazărea, dar nu e aşa ceva.

Mazărea înseamnă pentru mine serile în care stau cu mamaie şi tataie, desfacem păstăile şi pregătim boabele pentru a doua zi, apoi mazărea mai înseamnă mâncarea verde şi dulce pe care aş prefera-o în faţa oricărui alt preparat. În rest nu mă priveşte. Dar ce mă priveşte este că, în timp ce eu mă plimb prin iarba care-mi ajunge până la spate, tata mă roagă să stau puţin nemişcată, apoi încearcă să ia ceva de pe umărul meu stâng. Mă îngrozesc, am zis doar că am o fobie dezvoltată în ani buni de viaţă, în timp ce tata culege de pe mine o chestie roşcată, ca un fel de gândac. Urlu. Urlu şi fug.

Seara, după ce am strâns o plasă plină de plante pentru ierbar, ne îndreptăm spre casă, eu cu stomacul strâns de durere, amândoi bătuţi în cap de soare, iar tata mă întreabă dacă vreau să ştiu cum îl chema pe gândăcel. Nu vreau să ştiu, dar totuşi aflu. Era un nasicorn. I se mai spune şi gândacul-rinocer şi este extrem de puternic. Acasă dorm şi visez nasicorni. Uit de durerea de burtă. Uit de tot.

Ani mai târziu, întâlnesc din nou un nasicorn, pentru prima dată în ultimii 21 de ani. E pe marginea unei trepte şi mă întorc să mă uit cum stă acolo stingher. E lucios şi frumos şi mă tem că oamenii se vor speria de el. Mă tem că-l va călca cineva. Vreau să îl ajut să supravieţuiască, pentru că, deşi nu ştie, ne-am mai întâlnit acum mulţi ani şi e prietenul meu. 

Citiţi AICI toate editorialele semnate de Lavinia Bălulescu

Pe Lavinia Bălulescu o găsiţi şi pe Ferma de gânduri.